Normalitatea, în anumite circmstanţe, este o iluzie extrem de otrăvitoare. Lipsa normalităţii, la un om normal, duce la… dar mai bine citiţi în continuare! Acesta este povestea unui om trist…
Pe M. l-am cuoscut acum peste 20 de ani şi multă vreme am fost apropiaţi până când, mergând la licee diferite, drumurile noastre s-au despărţit, că aşa-i în viaţă. M. s-a născut cu un defect la naştere, inimii lui lipsindu-i o valvă (nu mai ştiu să spun care). Desigur, a fost operat pentru asta şi a scăpat, devenind sănătos.
Interesant este că profesorii au fost mai îngăduitori cu el, de parc ar fi fost retardat sau ceva, deşi nu, nu avea problme la cap. Doar că, no, era mai cocoloşit, mai protejat, nici acum nu mai ştiu de ce. Fiindcă am fost apropiaţi l-am cunoscut şi nu era retardat sau nu ducea lipsă de mişcare, alergând şi făcând tot ceea ce face un copil.
L-am văzut, totuşi, înainte să vin la Cluj. Şi mi s-a părut trist. Pentru că aproape toată lumea l-a tratat ca pe un retardat acum aproape că a devenit unul. Are probleme de vorbire şi comunicare, socializare, şamd. Mergea singur pe stradă, trăcut şi trist, închistat, parcă, într-o iluzie din care nu mai putea ieşi! Hainele atârnau pe el ca pe gard, părul era neîngrijit, era nebărbierit şi avea un aspect general de ciudat…
Undeva, pe drum, cineva i-a greşit educaţia. Şi nu va plăti pentru asta! Nimeni nu este vinovat că nu a fost tratat normal, că toţi s-au ferit să accepte că boala lui de inimă a fost tratată şi că el este un om normal. Din contră, toţi, mă rog, aproape toţi, l-au tratat ca pe un copil, chiar şi acum tratându-l la fel, deşi are peste 25 de ani… Pur şi simplu unii părinţi nu ştiu când să se oprească!
Trist! Dramatic! Tragic de-a dreptul.
