Te căutam în orizonturi din ce în ce mai largi încercând să citesc semnele ascunse privirii precum gâzele ascunse pe sub pietre, scrijelind, cu degetele-mi profane, semne indescifrabile pe pietrele seci ce-mi răsăreau în cale, încercând să-ţi dau de veste că te caut. Încercând să sper că mă cauţi şi tu şi că ai să mă găseşti.
Cutreierasem nemărginirile una după alta, ca o fruză dusă de valuri şi vânturi spre orizonturi îndepărate, ajungând mereu în acelaşi punct, de parcă mă învârteam în cercuri din ce în ce mai mari, condus de o fata morgana a pustietăţii numită succint deşert.
Doar că deşertul acesta nu există în jurul meu, ci în mine, ca şi cum un univers infim ar conţine în el o infinitate de universuri ce prea rar se întretaie şi întrezăresc. Şi poate că te-am găsit odinioară, însă mi-era teamă că lumina ta mă va orbi. Atunci am închis ochii. Şi când i-am deschis nu te-am mai regăsit.
Poate a fost doar aşa, aievea, doar un vis. Sau poate că nu m-am trezit şi încă dorm şi-aş vrea atât de mult să mă trezesc în braţele tale…
