Prin zonă, cineva care stă la casă are un câine ciudat și interesant, totodată. Când pleacă de acasă, cine i-o fi stăpân, îl lasă afară din curte. Numai că, și asta este chestia tare, câinele ăla stă acolo ca o statuie. Nu se mișcă din poziția lui de nicio culoare.
Stă așa, în poziția asta, câte un ceas, nu latră, doar se uită pierdut în zale sau, eventual, la câte un trecător căruia nu-i recunoaște pasul. Și, culmea, e mare. Trec alți câini prin zonă, pisici, chestii. El? Nimic, nu se mișcă. Șade lângă poartă și privește în zare. Nu știu cum să spun, parcă ar ști ceva, parcă o singură ființă îl ține departe de ceva dramă absolută, e trist, parcă acea ființă lipsește pentru puțină vreme, dar se va întoarce înapoi.
Ăsta da câine credincios, asta da iubire de câine. O pisică n-ar putea face asta. Niciodată.
