No, cum îmi vedeam eu de ale mele și mă gândeam că aș mânca niște porumbei, numai ce mă ia tata și mă duce pe balcon, să-i vânez. Sau, măcar, să mă învăț cu ei și să nu-i mai vânez deloc, să-i ignor. Că prea îmi sticleau mie ochii, fiindcă nu m-am învățat minte de când am căzut atunci, mai demult.

No, deci mă duce pe balcon și mă lasă acolo. Ăștia, porumbeii, cum m-au văzut, erau distruși psihic, rupți în gură de frică și cercetau orice geam, orice locșor poate – poate or putea să iasă. Eu stăteam și împingeam de ușă și mieunam tare să mă lase înăuntru, mințind cu spor că nu mai fac și că o să fiu cuminte.

Porumbeii cum mă auzeau mieunând, cum mai abitir se stresau, crezând că vreau să-i mănânc sau ceva. Ei, doream să-i mănânc, dar vânatul nu este o ocupație pentru o doamnă ca mine care chiar s-a simțit jignită că unii oameni ar crede-o suficient de rea încât să curme niște vieți.

Eu practic vânătoarea, nu și ospățul. Dar atunci mi-a fost frică să mă apropii de cei nouă porumbei aproape la fel de mari ca și mine, pe care tata i-a prins pe balcon și pe care m-a trimis să-i vânez. Mi-era frică și am mieunat câteva secunde bune până să mă lase în casă.

[Articol dictat telepatic de Guți - Guți]

Da, Guţi – Guţi, te iubesc!

Aşadar, afară ploua atât de rău, încât nu-ţi venea să scoţi un câine din casă. Ia ghiciţi cine s-a făcut ciuciulete, în timp ce mâţa stăte liniştită la căldurică? Am mers 150 de metri pe o ploaie din aia torenţială din iubire faţă de pisică şi m-am dus să-i iau mâncare. Bine, dacă eram mai inteligent îmi luam şi o umbrelă…

Cum stăteam eu la calculator numai ce-l aud pe vampir din ce în ce mai tare, undeva în stânga mea, afară. Mă întorc, instinctiv, şi observ că şi pisica s-a întors fix în aceeaşi direcţie! Aşadar, nu sunt nebun şi pisica vă poate confirma, pentru că amândoi auzim liliecii.

Nu, nu e o boală contagioasă, dar se ia, vorba trubadurului.

Şi, pentru că sunt o adevărată felină, după ce m-am simţit bine în braţele ursuleţului, am început să-l maltratez, că mi se părea mie că nu-i stă bine cu faţa aia. Sau, poate că doar îl mângâiam pe faţă, din dragoste, dar asta nu aveţi de unde să o ştiţi voi, că e secret.

Te iubesc. De aceea te maltratez, dragă ursuleţule.

Via Arhi.

Guţi – Guţi stătea ascunsă acolo şi se juca de-a omul invizibil crezând că n-o văd dar, pentru prima dată, am fost mai şmecher decât ea şi aveam pergătit aparatul foto… Vă rog să faceţi abstracţie de lucrurile inutile de la mine de pe birou.

Eu sunt Pisi. Stăpânii mă strigă “Guţi – Guţi”, “Riţi Piţi Miţi”, “Grasă”, dar, indiferent de cum mă strigă, eu nu le răspund. Sincer, nici nu mă uit la ei. Mă uit la ei doar aşa, când am eu chef. Păi ce, îi după ei? EU sunt stăpâna casei. EI sunt doar animalele mele de companie. EI îmi dau mâncare, dar atunci când le-o cer EU. EI mă încălzesc dacă mi-e coada rece, dar numai dacă vreau EU! De fapt, aici mi-e bine!

Totul este cum vreau EU!
 

Obişnuiam să mă cer “în braţe”, dar nu, acum am mai crescut. Sar direct. Şi ce dacă Robi se mai uită la filme de groază şi eu îl iau prin învăluire şi îi sar direct pe piept? Se sperie de se face alb ca varul, dar deh, îi vina lui, ce, a uitat că şi eu sunt prin preajmă? Treaba lui, e major, eu n-am cu ce să-l ajut!

Acum, introducerea fiind făcută, să vă zic eu cum a fost faza, cu adevărat.

Se făcea că era o zi obişnuită de miercuri. Ca de obicei Binike a frecat menta toată ziua. Dar toată, nu aşa! Şi seara, că a doua zi mergea la facultă s-a decis să se bărbierească. Bineînţeles c-a mai trebuit să mă tragă de coadă vreo trei ore, să-şi facă curaj, cică! Obosit de atâta activitate intelectuală intensă (AII )… s-a decis să meargă să se bărbierească, deşi ştia că mie îmi place cu blană, dar deh, îi mascul, face cum crede el… şi a crezut rău . El a decis, el suporta consecintele!

În fine, să revin… era aproape miezul nopţii când a mers el să se barbierească. Pe cuvânt, aşa frumos s-a bărbierit de-am zis că s-o încarnat în vreunul din ăia de joacă iî filmele la care se uita el! Pe bune, când l-am vazut cum arată am zis c-o avut un accident în baie! Să se încreţească blana pe mine, nu alta! Noroc că a stins lumina! Şi hopa! Calculatorul îi încă pornit! Of, băga-mi-aş ghearele în genunchiul lui, cum fac de obicei, ce mă enervează. Egoist îi măh, ăsta, îmi zic eu. Nu se gândeşte că vreau să dorm? Deh, las de la mine, ca a mia oară. Îl las, momentan, în pace!

Ştiu că era trecut bine de ora unu noaptea când, în sfârşit, moiseu se hotărăşte să ia iî considerare şi nevoile mele de fiinţă, si, dupa ce se baga in pat, ca de obicei, isi face rugaciunea! Nu imi dau seama daca chiar e credincios sau o face doar asa, sa ma oftic eu. Oricum ar fi, ma oftic!

Se intinde linishtit in pat. Si eu, ma intind, lipita de el ca deh, daca ziua nu ma baga in seama, macar noaptea sa fie cu mine! Tin minte ca atat de mult imi placea sa-i simt caldura, bataile inimii incat torceam atat de tare de ma inecam. Si, la un moment dat, ma ia asa o moleseala, una asa, din-aia de face lenea sa para agitata… si cum stateam eu cu capul si labutele sprijinite pe bratul lui (ca muschi mi-ar fi greu sa-i spun)… las o labuta jos, si-l intep, vorba aia, din greseala, in barbie. El nimic. Cred ca nici in coada nu-l mai durea ce fac eu la ora aia…

Si-apoi… nimic… trei zile… linishte. Binike, la fel, ca in orice zi, pazea buha, se relaxa, se odihnea… presemne era obosit de la atata… nici nu stiu…

Si Sambata, vede el ca se intampla ceva cu barbia, dar deh, era prea ocupat cu ale lui incat sa mai bage de seama. Duminica, insa… hopa… primul semn! Incepuse, asa, ca prin vis, sa i se intareasca maxilaru’… S-a prins ca eu eram cauza. Merge la veterinar, ca boul, si ia ceva crema “minune” de numa din burta nu te scotea. Se da cu ea! Evident, nimic! Era asa minune crema aia, incat, te minunai daca chiar avea vreun efect. Da’, boul bou, shi shi lash pe de-asupra! Nu se lasa. Trece si pe antibiotice, sa fie tacamul complet! Nimic!

Marti, merge la doctor… doctorul, cand il vede se minuneaza… Poi si cum sa nu se minuneze, ca avea Binike o fatza de bou cu cabina care tocmai a facut cunoshtintza cu un stalp, in picaj, fara frane si cu remorca plina, pe panta in jos, cum cobori inspre Cluj!

Il vede medicu’… ii da un bilet sa mearga la Policlinica, la “Chirurgie plastica”!. Da’ boul de Biniche, bou cu tzatze, nu asha, nu se uita pe bilet. Deh, nu era nimic interesant, decat jos pe foaie. Scria “Rog internare!”. Intra animalu’ in birou. Medicul, cand il vazu, deveni pe loc credincios supus, numa matanii, chestii. Sincer, daca te uitai la Binike, puteai sa juri ca-i viu! Medicul ia telefonu si cere cu Asistenta Sefa! Si-i zice sa pregateasca un pat! Binike, cand auzi una ca asta… i s-o urcat sangele la cap, sa lesine, nu alta. Asha fain tremura, de ziceai ca are un atac de apoplexie! Se uita medicul la el si, cu calm ii zice: Lasa, nu te speria, te taiem un pic si te lipim la loc!

Atata i-a trebuit la zbucimatu’ de Binike. Nu! Io nu ma internez! Chestii, trestii! Nu, ca io am treaba la scoala, Vineri tre sa plec la Cluj la o sesiune de comunicari, chestii. Nu, nu se poatae. O lasam pe saptamana viitoare! Ce sa zic, ca sepia de Binike ii asha de VIP incat pana si boala tre sa isi faca programare la el. In fine, trece ziua.

Miercuri… mai rau… puteai sa juri ca ii creste un alt Binike pe fatza!

Joi! Asta este ziua…. Binike, distrus psihic, ca altfel chiar nu mai avea cum, merge iar la medicul de familie. Desi era coada, medicul il gineshte si striga. Robin, tu intri acum. faceau niste babe matanii pe acol de zici ca amu’ numa ce inviase Binike al meu! Doctoru’, cam sadic si el, zice: – Ai venit dupa bilet? -Da, sa traitzi! -Amu te internezi? – Da sa traitzi! -Ti-ai luat ce-ti tre la tine? – Da, si-i arata o geanta! -Bun, zice el. Te duci direct, ca poate nu-l mai prinzi!

Binike al meu, merge, dar mai asha, cu coada intre picioare. Noroc cu un prieten, il ia si-l duce la Policlinica! Stau ei pe-acol vreo ora… Vine medicul. Il vede! Deschide usa! Il pofteshte inauntru! Ridica receptorul de la telefon si zice: – Asistenta, avem clientzi! Pregateshte un pat! Si lui: – Semneaza aici!

Intra binike in salon… se face comod, fi-i-ar crema minune sa-i fie! Instantaneu, vine o asistenta. Ii da ceva acte la semnat. a semnat. Secunda trei: injectie. Secunda patru: injectie!

Secunda cinci: medicul: vezi ca la patru is aici. Vedem atunci ce si cum! Vine medicul, il consulta. A doua zi… tana! Operatiunea: “Transhatul Boului!”. Tre sa spun din capul locului ca ii admir pe oamenii aia din salon, ca au putut sa doarma. Sincer, eu n-as fi putut dormi in camera cu personajul principal din “Noaptea Mortilor Vii”. A doua zi operatia, chestiii… Si trecuse timpul.

Eu eram acasa doar cu batranu’, ca restul erau care-incotro! Si asa ma plictiseam. Cu cine ma mai jucam io noaptea de-a horror-ul? Ca batranul nu o musca. Si mi-era asa de dor de el…

Si uite, azi, de ziua lui, il vad cum intra pe usa. Recunosc, la inceput nu l-am recunoscut, si am crezut c-au venit omuletii mov! Da’ el ii! Bine!

Oare ce are de-i asa de rece cu mine? Nu ma mai iubeste? Nu i-a fost dor de mine chiar deloc?

Apoi am cuplat!

Ce pot sa spun…. pe undeva e chiar corect. Ca tot el m-a dus la veterinar, sa ma sterilizeze. Si pentru ce? Ca am fost in calduri trei luni? Ce, e prea abstracta pentru ei notiunea de “nevoie de iubire”? Si ce daca vecinii erau innebuniti!? Daca te uitai mai bine la ei puteai sa juri ca asta ii starea lor naturala! Oricum, stiam ca n-am sanse sa-l traduc pe bou, asa ca ma fac ca sunt supusa! Nu putea sa ma duca in bratze, ca stia ce poama is! Ma baga intr-o plasa de rafie! Inchide fermoaru’. Iese pe usa. Inchide usa cu cheia. Face trei pasi… eu… tzushty afara din plasa… ca desfacusem fermoarul cu capul, dupa ce m-am prins cu gherutzele de peretii plasei. Asta, perplex! Se uita la mine, la plasa, la mine, la plasa…. Incepe sa rada.

Deschide usa! Eu… bag turbo ca-i grav! Asta chiar vorbeshte serios! Fug repede si ma ascund intr-un dulap. “Crizantema” asta, dupa mine. Scap! Ma uit in spate, berbecul … la doi pasi. Fug in alt dulap. Camila, ma cauta! Fug iar! Ma bag sub pat. Cimpanzeul, deh, intr-un moment de inteligentza, total necaracterisitic , ma ia prin surprindere, fi-i-ar unealta sa-i fie! baga dupa mine o coada de matura! Nu stau pe ganduri! Fug! Surpriza… Usa inchisa. Dulapul bolcat! @#%^7#%$(&^$% Ultima sansa! Trag fatza aia a mea cu ochi mari si-i bag un vers dulce! Si uite la el, insensibilu’ nu se lasa si ma ia si ma baga in plasa!

L-am tradus, zic eu… cand colo… hopa ca nu pot sa o mai deschid! M-a tradus, reptila! Da nici io nu ma las…. Tot drumu’ l-am facut de panarama prin orash. Zicea lumea ca duce in plasa un diavol tasmanian, nu o fiinta asa de gingasha si iubitoare ca mine. Da’ mi se pusese pata! Stiu ca ducea plasa cumva inainte, ca daca-l prindeam in imbratzisharea mea… il faceam “file” de spunea numa rugaciuni negative despre mine, de neamuri vii sau decedate, de sfinti… gasea el! Si ma scoate din plasa. Simt mirosul. E mirosul carnagiului, al durerii. Inghet. Ma trezesc acasa! Partiala, incompleta, trista. Tac!

Peste doua saptamani, episodu’ doi… sa-mi scoata atzele. De data asta ma duce in bratze. Vad un caine. Ma fac palarie la el in cap. E miezul zilei. Lumea se sparge de ras. Cainele ma ignora. Binike al meu ii verde si rosu, zici ca tocmai ce-a dat sa infloreasca! Ma ia in bratze, nu inainte de a evada facandu-i carare pe spinare. Il alerg vreo douazeci de metri, ca deh, deja facea burtica de zici ca urma sa fete, nu alta! In fine, reuseste sa ma duca la “casa groazei” si totul se incheie! I-am facut pe bratze “cateva” transhee, de zici ca numarasem zilele pe un zid! :D:D

Inca il mai speriu noaptea! Inca il mai suport. Dar numai pentru ca suntem chit! Oricum, tre sa mentionez ca, atunci cand vine vorba sa ma caute, Binike – floare albastra, ii total lipsit de imaginatzie!

Mai multe va voi povesti intr-un blog urmator… Dupa ce-l traduc pe neanderthalu’ asta sa-mi mai scrie!

Pana atunci… miau! [kiss]

Continuarea este blogul “Varianta mea” Enjoy!

Dragelor, dragilor, la cererea voastră am postat acest blog. Conţine versiunea mea a foii de boală moca pe care am primit-o de la pisica mea. Aceasta îi partea a doua, prima parte fiind Despre concediu, post-ul de mai dinainte!

Se făcea că…

… era o săptămână banală, că oricare altă. Eram la Universitatea din Petroşani, la Facultatea de Inginerie Mecanică şi Electrică, secţia Automatică. Acest lucru are relevanța, veţi înţelege de ce.

Se făcea eram în semestrul 2, în anul patru. Deoarece eram băiat silitor, profesorii mă luaseră în vizor. De aceea mă pregăteam, dar nu mă cocosham, pentru un seminar IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers, Inc.) numit AQTR (Automation, Quality&Testing, Robotics), la Cluj Napoca. În speţă e vorba de roboţi, instalaţii automatizate, invenții, deh, lucruri inteligente!

2. Soarta

Soarta, ghinionul sau pisica neagră a făcut ca, într-o seară de miercuri, banală, ca oricare alta, să… Dar n-am început bine.

Se făcea, că pe bune nu prea era , că eu citeam nişte documentaţii în limba engleză, studiam, analizam şi tot soiul de alte activităţi sportive şi efectiv uitasem să mă bărbieresc. Urât nu eram, Doamne fereşte de cine mă privea! Noroc că ies din casă mai mult seara. Ghinion că strada îi luminată!

Deci, uitasem să mă bărbieresc şi, să vedeţi poznă, ce-mi trece mie prin cap? Nu un glonţ de 7.62mm cum ar zice unii, dar tot p-acolo. Iaca, îmi zic, pe la 23.30 mă bărbieresc. Zis şi amânat, că doar de când face un bărbat un lucru din prima? Trece timpul.

Şi mă bărbieresc. Deh, amu eram stresat şi trebuia să mă tratez, aşa că mă pun şi mai continui un pic o misiune de la Fallout BoS, respectiv să îi iau pe unii la kill că nimic nu-i mai liniştitor că un măcel în miez de noapte, nu de alta, dar aşa, de vise plăcute. Amu, zis şi executat.

În fine, mă bag în pat. Îmi fac rugăciunea şi că de obicei Guti – Guti mă lătra. Asta mă cam enervează, că dacă eu mă rog şi ea lătră nu mă pot concentra. Parcă ştie că nu-mi place dar tot o face, diavoliţă mică (eu, din câte ştiu pisicile n-au fost luate pe Arca lui Noe)! Mă pun să mă culc.

Mâţa, ca de obicei, la mine în braţe, cu capul şi cu lăbuţele la mine pe bicepsul stâng. Toarce. Mi-e lene. Îşi lasă labuța jos. Mă înţeapă! Chilipir, nici măcar nu m-a durut!

Dimineaţa observ că mi s-a înroşit un pic zona. Ăsta îi exemplul clasic în care, din dificultatea de a accepta adevărul, ne minţim că îi altceva şi că nu-i grav!

3. Dă-mi Doamne minte, că poate o folosesc

Pun mâna şi nu mă doare! Îi OK, zic eu, m-am iritat de la cum m-am bărbierit. Aveam obrazul fîn, curat ca o pădure din care se fură copaci, numai cioturi!

Şi zilele trec, una, două, trei, patru. Era deja Duminică. Văd că parcă totuşi e ceva. Să fiu preventiv, îmi zic, ar trebui să mă dau cu ceva. Dar cu ce? Că în afară nu era nici o rană, nimic! Doctorul din mine îmi zice că ar fi bună o alifie cu antibiotice ceva. Şi cuplez! Auzisem de o alifie super bună care conţine antibiotice! Asta este, îmi zic eu! Mă duc să îmi iau! Mă duc la veterinarul unde îmi sterilizasem pisica şi-i zic ce-mi trebuie. Deh, nu chiar aşa, i-am zis că îmi trebuie la ţară, la Hateg, să-i duc la unchiu-mio! În fine, îl traduc, mi-o vinde!

Merg acasă să mă tratez. Ca de obicei, înainte de orice citesc prospectul. Cică îi pentru vaci, pentru a fi unse pe uger în caz de nu ştiu ce infecţie. Cică nu-i pentru uz uman! Detalii, mi-am zis. Dacă îi bună pentru țâța vacii sigur îi bună şi pentru faţa mea! Auzi, nu-i pentru uz uman! Nu-i nimic, lasă că o folosesc pentru animalul din mine. Ce se poate întâmpla, că doar îi cu antibiotice?

4. Cauză – Efect – Consecință

Trece ziua. Nici o ameliorare. Luni. Nici o ameliorare. Marţi. Mă duc la medicul de familie. Mă vede! Râde! Cred că sunt singurul lui pacient care i-a urat vreodată spor la treabă! Mă consultă. Îi povestesc. Râde. Notează acolo ceva, nu pe fişă, altundeva, dar nu văd ce, ce nu-mi bate farul. Îi arăt flaconul. Citeşte. Se uită la mine ca la un animal domesticit de om, ţinut prin curte, rudă cu alea din pictura celebră a lui Tonița: Carul cu boi!. Se uită la mine cruciş. Parcă îi ceva suprareal ce se întâmplă. Mă întreabă dacă chiar m-am dat cu alifia. Eu, mândru: bineînţeles, ce s-ar fi putut întâmpla. El, oarecum stupefiat, îmi scrie un bilet de trimitere. Mă duc la Policlinică. Stau la coadă. Vine medicul. Întru. Mă consultă. A schimbat două perechi de ochelari. Ba mai mult, mă pune în faţă la ceva lupă mare. Se uită! Mătănii! Îi povestesc! Cruci, chestii! Se mai uită la mine vreo cinci minute! Deja începuse să transpire rău de tot. Mă palpează pe mandibuloi, că deja, ca dimensiuni, se triplase. Mă întreabă dacă mă doare! Deloc, îi zic eu! Ăsta, perplex! Cum mă, nu te doare? Deloc! Mă mai palpează că nu-i vine a crede că nu mă doare! În sfârşit, nu ştiu cum m-a apăsat, dar€™ m-a durut un pic. Îi spun. Ăsta perplex. Amu nu trebuia să doară!

Se aşează la birou! Îmi zice: Îmi pare rău, tre să te internez! Eu perplex! Ce? Pentru ce? Că nici măcar nu mă doare! Ia repede telefonua€™ şi sună la el la secţie! Să pregătească un pat că au clienţi s, când ajung să mi se facă un set complet de analize! Închide. Eu, viteaz că Bulă prin bancuri, zic: Oooo, îmi pare rău, domnule doctor, dar io nu pot să mă internez. Am o sesiune de comunicări ştiinţifice la Cluj, în două zile. Nu mă doare! Am treabă! Asta, terminat psihic! Cum, refuzi internarea? Da, zic eu! Bine, zice el Scrie aici: Refuz internarea. Eu scriu asta. Pun şi semnul exclamării la sfârşit, să se vadă ca-s om hotărât! El tace! D-alea nu cred că mai păţise el prea des. Îl întreb dacă nu e ceva tratament ambulatoriu. El mă întreabă ce antibiotice iau! Îi zic. El îmi zice să iau doza maximă. Ok, o iau, zic eu. Dau să ies. El îmi zice doar atât: Ne vedem joi!

A doua zi nici o ameliorare. A treia zi mă trezesc cu o falcă în cer şi cu altă-n piept. Aşa mi se dezvoltase mandibula. Dacă jucăm în filmul€™ Fălci devenea din horror în triller. Mă uit la mine şi nu mă recunosc. Aşa pocit eram pe partea stângă că, pfuai, capul meu nu mai avea axă de simetrie. Parcă-mi remodelase cineva faţa şi mai avea piese în plus.

Recunosc că eu, dacă mă vedeam pe stradă, mă apuca greaţa. Ziceai că am, Doamne fereşte, cine ştie ce malformaţie gravă. Dau să iau micul dejun. Ăha, cum să nu! Nu mai puteam să deschid gura mai deloc. Bun, beau o cafea. Bag o ţigară dar trag fumul printre dinţi, că altfel nu pot. Dau să mă spăl pe dinţi. Falca mea avea, însă, altă părere. Parcă-şi dezvoltase o voinţă proprie. Bine, zic eu. Ori eu, ori ea! Merg la doctor. Cabinetul pustiu! Io, asistenta şi doctorul. Mă aştepta. Biletul de trimitere era deja scris. Avea şi data pe el. Eu perplex. Medicul: – Amu te internezi? – N-am de ales, zic. – Şi sesiunea? zice el… Eu şi mai perplex… Ăştia vorbesc între ei, mă gândesc. – Asta este, zic. – Bine, zice el. Ai tot ce îţi trebuie la tine: haine, periuţă de dinţi, săpun? – Am domnule doctor, zic eu. -OK, îmi zise, du-te repede la Policlinică, altfel poate nu-l mai prinzi!

5. Trecerea

Ies în stradă şi mă îndrept spre Policlinică. Lumea se uită la mine ca para la guguştiuc. Guri căscate, chestii! Deşi era aglomerat pe stradă, parcă în faţa mea vreo zece metri se făcuse cărare. Aşa mult mă respecta lumea încât se dădea din faţa mea. Încep să râd. Aş fi vrut să-mi fac un tricou roşu pe care să scriu cu albastru: Nu-i contagioasă, dar se ia! Aş fi vrut să le văd reacţia atunci! Ajung la Policlinică! Deja mă luase cu frisoane. Întru în Policlinică. Lume multă! Caut cabinetul. Evident, nu-l găsesc. Mă plimb pe acolo. Întreb o asistentă. Mă duce ea, să fie sigură că nu scap! Lumea se uită la mine de parcă aştepta să zic: Take me to your leader! Mă uit la ei, toţi privesc acum în altă parte, amu îs ocupaţi!

Stau în faţa biroului. Aştept. Sun un prieten. Vine. Acum nu-mi mai e chiar aşa nasol. Facem glume proaste legate de aspectul meu, lumea se uită la noi. Deja mă striga lumea “fălți”. Mi se fâlfâie. Mă doare-n paişpe ca pe şoarece-n siloz. Amu că eram acolo urma să mă tratez, să mă fac bine.

Trece o oră! Lumea se ţinea deoparte de noi. Probabil se întreba dacă muşc! Le-aş fi răspuns: Numai noaptea!. Vine medicul. Îi obosit, tocmai ce fusese în operaţie. Mă vede! Zice: – Ce, deja îi joi? – Da, îi zic. El: – Te internezi, amu? – Da să trăiţi! – Bine, zice el. Şi biletul? – Aici. Şi i-l dau. Râde. Ia telefonul. Sună medicul meu de familie să-i confirme că am sosit! Uite, mă gândesc eu, aşa băiat simpatic îs că ăştia mă şi păzesc.

Merg la Biroul de internări, la Spital. Stau la coadă. Lumea: n-aveau ăia dioptrii la ochelari cât aveam eu mandibula! Mă vede doamna de acolo şi zice către ceilalţi, uitându-se la mine: – Domnul are prioritate! Eu zâmbesc! Ea întoarce capul grabită! Îi dau actele. Nu se mai uită la mine. Drept îi că era bătrână şi supraponderală. N-o condamn. N-aş fi vrut să facă vreun atac de cord sau ceva.

Merg să mă schimb. Dau hainele şi tot la tovarăşul meu, el pleacă. Eu urc în salon. Mă conduce o fostă colegă din generală. M-a recunoscut după faţă, că ea era în dreapta mea în lift. Când mă întorc tresare. Mă duce repede în salon.

6. Houston, we have a problem!

Aleg un pat, lângă geam. Mă aşez. Dau să mă întind. O asistentă drăguţă, de-o vârstă cu mine, vine cu nişte foi. Le citesc. Mi se par OK. Semnez. În secunda doi îmi zice: – Aşează-te pe burtă. Eu: -De ce? Ea: – Tre să facem o injecţie. Eu: – Facem. Ea: – O să doară. Eu, erou ca Bruce Willis, zic: – Facem tot ce trebuie, nu contează că doare, sau nu! Stăteam aşezat pe burtă iar ea, după vreo două secunde, văzând că nu m-am prins: – Injecţia se face în fund! – Aaaaaa, zic eu. Şi mă execut. Amu sincer să fiu, injecţia aia a durut un pic. Dar parcă nu mă deranja. Mă gândeam că putea fi şi mai rău. Mă gândeam că îmi vede aşa o fată drăguţă fundul meu ăla sexy, dci tot era bine. Nici nu mi-am dat seamă când s-a terminat injecţia. Urmează instrucţiunile: sacul galben cu semnul de biohazard îi pentru deşeuri medicale. Celălalt e pentru restul de deşeuri. Amu tre doar să aştept.

7. Să-mi pice fața…

Se face ora 16. Vine medicul, asistenta şefă şi celelalte asistente. Medicul dă instrucţiuni, fetele notează! Pe mine mă lasă la urmă! Se uită medicul la mine. Tremură! Iară se uită! Se minunează. Îi grav rău! Iese din salon în fugă! Ciudat, mă gândesc eu! Aştept. Fetele erau perplexe. Medicul vine înapoi. Are un aparat foto în mână. Mă întreabă dacă poate să îmi facă nişte poze. Desigur, îi zic eu. Mă prind că îi grav. Îi zic: – De exemplu pozitiv cu siguranţă nu pot servi, aşa că mă mulţumesc să fiu măcar ăla negativ. Îmi face două poze. Mă palpează un pic!

Să-mi pice faţa nu alta, la propriu. Nu mă durea aproape deloc. Colegii din salon erau îngroziţi! Mă uitam la unul. Parcă îl durea pe el şi pe mine nu. Mă palpează în continuare cu grijă. Tresare! Asistenta şefă, pe fază, sare repede cu bandaje de bumbac. Multe. Apă oxigenată, repede, zise medicul. Amu tremură de-a binelea. Mă uit mai bine: îmi pică faţa. La propriu. Io, cât îs de descreierat şi de poet, mă gândesc la o poezie: Vezuviul de pe faţa mea/ Ce erupea, ce erupea! Râd! Medicul mai face două poze. Mă întreabă dacă mă doare. Îi zic că nu, cu faţa şiroind a zeamă… Parcă mă dezintegram. Fetele şi în ziua de azi mă ţin minte! Medicul îmi zice: – E foarte grav, îmi zice. Mâine trebuie să te operăm. Să nu mănânci dimineaţă. – OK, îi răspund.

Face medicul şi cu restul personalului conferinţă pe tema “€œBinike, Binike, cu cap de ridiche”. Pleacă. Socializez cu restul colegilor. Discutăm. Trece ziua!

8. Dosarele XYZ

Se face vineri dimineaţa. E ora nouă. Nu mâncasem nimic. De obicei nu mănânc până la ora 12, dar acum, parcă de-a dreq mă luase aşa o foame! De obicei nu văd bine (o poveste mai veche, tot din vina mea), dar parcă acum vedeam cu efecte de Photoshop de foame. Rabd. Vine medicul. Ne consultă. Iese. Peste 5 minute se întoarce înapoi, val vârtej! – Tu vii cu mine! Aoleo mâncaţi-aş ce thriller mă luase. Uitasem şi cum mă cheamă. Tremuram ca piftia-n frigider.

Întru în sala de operaţie numărul doi. Număr impar, îmi zic în glumă. Poartă noroc! În sală erau câţiva oameni.

O domnişoară drăguţă foc îmi zice să îmi dau bluza jos. O dau jos dar mă gândesc: În grota ta sau în grota mea? şi zâmbesc. Se prinde. Mă aşez pe masă. Ea mă prinde de cap într-un fel foarte atent. Chiar mi-a plăcut! Îi zic: – Aş fi vrut să ne întâlnim în circumstanţe mai bune! Ea zâmbeşte. Medicul râde de-a binelea. Aprinde luminile. Asistenta, văzând că sunt unul din ăia glumetzi îmi zice: – Asta e prima mea operaţie! – Şi a mea, îi răspund! Se schimbă la faţă. Îmi zice: – Poi şi de ce nu mi-ai spus? – Bună întrebare, îi răspund. Medicul îi zice ei, se pare că era anestezistă: – A făcut testul de Xilină. Îi OK. – Bine, zice ea.

Amu doctorul îi zice anestezistei reţeta magică să mă adoarmă. Mai ştiu doar atât: O parte Xilină, trei părţi nu ştiu ce! O altă asistentă îmi pune perfuziile. Două. Una la fiecare mână. Eu, cum mă ştiţi, tot glumeţ: – Ce bine, acum îs stereo! Toată lumea râde. Medicul îmi zice că trebuie să aşteptăm, că nu îi gata totul.

Mânca-ţi-aş, se îngroaşă gluma. La un moment dat vine un tehnician şi-i explică la anestezistă cum funcţionează aparatul de respirat. Să înnebunesc nu alta. Ţin minte, în mare, ce i-a zis: Dacă merge aşa, ai aici valva asta, cu mai tare şi mai încet. Dacă nu merge pe automat, pui pe manual, de aici şi de aici.

Super, nu mergea pe automat. Amu eram chiar asortat: io, cu faţa umflată eram la capătul buteliei de oxigen! Tres interesant!

Amu totul îi gata. Anestezista îmi pune masca de oxigen şi-mi zice: – Vezi că acum îţi fac anestezia. O să doară. – Nu contează, zic eu. Şi o face, în partea dreaptă, că avea unde. Şi simt aşa o senzaţie interesantă: vizual ar fi cam cum ai privi o foaie de hârtie arzând. Partea albă o simţi, partea arsă nu! Şi senzaţia îmi ajunge în zona pieptului!

9. Vai, vai, vai ce durere…

Şi mă trezesc. Eram altundeva. Perdele albastre. Aha, eram la Reanimare. Bun, trăiesc, îmi zic.

Au! Au! Au! Of, băga-mi-aş! Rău mai doare! Ridic mâna. Nimic. Aud voci! Nimic! Îs două femei, vorbesc de ceva telenovelă! Fir-ar să fie de telenovelă, io bolunzesc aici de durere. Ţin mâna stânga ridicată vreo douăzeci de minute, fac semne, nu prea puteam vorbi, de la anestezie. Aud paşi. Sunt paşi grei, hotărâţi. – Alo, zic eu, care eşti mă, băga-mi-aş? Paşii vin spre mine! Mă uit. Prin păienjenişul ochilor văd un tip. Mai tânăr ca mine, pe undeva cunoscut. El se uită la mine speriat. Se aştepta să-l pocnesc. Mă abţin! îi zic: – Frate, adu-mi ceva că mă doare de înnebunesc! El mă întreabă: – Şi de ce n-ai spus aşa? Io văd că mă ia la mişto și îi zic: – Cui? Că ţaţele stau şi freacă menta. De douăzeci de minute aştept! Asta: – Aoleu, îi mult. Acuma vin.

O altă voce distrusă se aude din dreapta mea, patul vecin, tot bărbat: – Frate, adă-mi şi mie ceva, că mor aicea. În câteva secunde tipul îi face la colegul într-ale fericirii injecţia. Io deja ardeam de durere. Mă luase brusc, când m-am trezit. Dar amu era deja chiar cronic de persistentă. Recunosc, mă treceau lacrimile la ochiul drept. Aşa tare mă durea de parcă mi-ar fi crescut un testicul în fund şi io călăream sau, mai rău, călcăm pe el. Era o durere continuă. Dură. Era felul de durere care te face să înjuri numai aducându-ţi aminte. Am mai făcut eu boroboaţe dea-lungul timpului. Şi au durut. Dar durerea asta era toate-ntr-una.

Ajunge lângă mine: vreau să-i zic vreo două, dar n-apuc. Îmi face injecţia. Instantaneu mi-a trecut.

Tăcere. Peste vreo oră, colegul mă întreabă pentru ce-s acolo. Îi zic. Îl întreb şi eu. Povestim. Înjurăm. Vorbim de-a dreptul porcos. Râdem, de la anestezic. Ţaţele comentează că să tăcem, că vorbim urât. Atunci ni se urcase durerea la cap. La amândoi. Şi începem să le băgam, să le scoatem, iar să le băgăm. Tot tacâmul. Ele întreabă că de ce le vorbim aşa. Noi le spunem că de ce ne-or lăsat să înnebunim de durere. Vedem că astea au mintea odihnită, le luăm şi mai tare, cu rude, morţi, sfinţi, tot tacâmul. Aşa vreo douăzeci de minute. Vine medicul. Nu-l văd, da-l aud. Îi ştiu vocea. Babele încep să se vaite la doctor, la care doctorul, sec: – Înseamnă că-şi revine bine.  Astea perplexe. Ne consultă pe amândoi. Mă pune să mişc mâinile, picioarele, să mă uit la degete, tot tacâmul Îi OK.

Râdeam ca boii cu țâțe ce eram. Râdeam rau. Tare. Mult! Râdeam de isprăvile noastre.

Tipul cu anestezia vine iarăşi peste încă vreo oră. Mă întreabă dacă mă mai doare. Recunosc, aşa de mult îmi plăcea starea aia de beatitudine, de graţie grosolană, încât, într-un abces de sinceritate, râzând, i-am zis: – Frate, nu ştiu ce mi-ai dat, dar mai dă-mi! Râde. Nu-mi mai dă. Râdem şi noi. Încă vreo două ore. E timpul să mergem în saloane. Colegul era dus cu targa. Eu, într-un cărucior. Puteam să merg, dar n-aveam voie. Stau. Sunt dus. La uşa salonului fac ţuşti din caruț, tuleo în pat. Aia era şocată ce viteză aveam pe mine. Colegii, la fel, şocaţi. Întru pe picioarele mele. Alerg chiar. Râd. Mi-e bine. Mă pun în pat. Vegetez. Ca-n bancul ăla: – Ce faci bade, şezi şi cujeti? – Nu, numa şed!

10. Finale. Fructul oprit

Peste vreun sfert de oră, vine asistenta șefă. Îmi zice că azi sa nu mai fumez.

Văleu, am şi uitat că sunt fumător, dar amu, dacă tot a adus vorba, îmi ploua în gură ca stropitoarea de la duş. Ce greu îmi era. Deja deliram de poftă. Mă şi vedeam cu ţigara în gură. Mă uit la ceas. Aproape ora 17. Mai stau.

Sun familia si prietenii, pe la 18. Deja se lasa seara. Ii ora 19. Trebuie sa fumez. Ies din salon. Merg la coltțul fumatorilor. Imi aprind o fumerola . Trag un fum. Ii OK. Nu mi se face rau. Mai trag un fum. Mi-e cald. Mai trag unul. Mi se inmoaie picioarele. Dau sa sting tigara. Din instinct mai trag un fum. Simt cum ma lasa puterile. Binike, imi zic, ce facusi, mah? Plec de acolo. Intru e hol. Asistenta sefa ma scana ca xeroxul. Eu, cand o vad, imi adun ultimele puteri si merg inspre salon. Se uita la mine. Suspans. Trec pe langa ea. Is galben. De fapt, is toate culorile, ca bomboanele Skittles. Is slabit. Am noroc, am cazut in pat! Tremur. Imi zic: Bun ii fructul oprit, pacat ca are efecte secundare!

Vegetez.

De pe acum trebuie să vă spun că sunt bine şi mai sănătoasă.

1. Și iarăși se făcea…

Se făcea că era o dimineaţă călduroasă de Sâmbătă. Ca de obicei, Binike puradelul€™ dormea pe el. Era deja răsărit soarele şi el nu se trezise. Eu, ca toate pisicile, doar n-o să stau să mă plictisesc, nu! Mănânc, beau apă doar, deh, să mai treacă timpul.

Şi cum stăteam eu aşa, mă duc pe balcon, vorba aia, să dau un telefon, că am lădiţa mea cu nisip de firmă. Doar sunt o doamnă, ce gheruța mea! Deci, stăteam io aşa şi ce văd? Un porumbel inamic invadase teritoriul meu. TA-DA! Mă furişez pe după umbre, p-acolo şi iau un curs de intercepţie. Sar.

2. The long way down…

Şi am sărit! Evident că nu l-am prins, că doar îs o lady nu un vânător. Mă uit după el cum zboară! Mă uit mai bine. S-o terminat balconul.€™ Mă uit şi mai bine. Parcă nu îmi vine a crede! Cum naiba nu e plată lumea asta? Şi număr: etajul cinci, etajul patru, hopa, văd o şansă, o streaşină, mă agat de ea dar nu mă pot opri. “Houston, we have a problem!”, îmi spun. Şi iarăşi număr: etajul trei. Of, Doamne, cât mai e. Etajul doi: mă uit în sus. Suspans, nici măcar nu mai văd geamul. Etajul unu. “€œPrepare for crash landing!”. Parter. Beton! Pe beton am căzut. Mă doare. Mă uit în jur: nimic cunoscut!

3. Singurică, singurică?

Amu ce să fac? Eram în câmp deschis pe teritoriu inamic! Trebuie să mă ascund undeva, sau să găsesc un loc unde să fiu în siguranţă! Recunosc, mi-era teamă! Era prima dată când eram complet singură, afară, fără Binike. Aştept! Mă pun lângă o aerisire a beciului, poate trece careva care nu îi paşnic şi atunci să te ţii. Şi trece lumea şi eu mă ascund. Şi trec orele! E deja aproape de prânz, mă doare, mi-e frig, mi-e frică. Oare ce o face reptila de Binike de nu mă caută? Şi nici frate-so, Roly? Deja ăştia doi îs nesimţiţi!

4. Îs cuminte!

Ura! Îl văd pe Roly cum vine! Nici n-am cum să nu îl văd, că îi aşa de mic că şi cu un ochi îl văd dublu! Şi se apropie. Mă vede! Ura! Am scăpat! Mă ia în braţe! Aşa de dor îmi era de căldura lui! Stau potolită în braţe! Mă duce de acolo! Uite-l şi pe poamă ăsta de Binike! Mă mângâie pe cap! Se uită la mine, cu ochii lipiţi de lentile. Avea nişte ochi, de zici că îi umflase cineva cu pompa şi greşise presiunea!

5. Acasă!

Ăştia doi, ce mai, erau mai terminaţi ca mine! Zici că erau din jeleu! Mă pun ei jos! Merg la Binike în cameră! Miros păpică! Mă uit, apă proaspătă este! Ei mă scanează ca pe radar. Hopa! Ceva nu îi OK! Nu prea pot să merg bine! Mai şi vomit! Lui Binike faţă de ridiche atât i-a trebuit, paranoicul€™! Mă ia în braţe! Refuz să cred că mă scoate afară! Nu-i adevărat, nu cred, Doamne! Ăsta mă duce undeva!

6. The house of pain

Nu ştiu pe unde am mers, că Binike mergea numai pe drumuri lăturalnice. Nu s-a gândit nici o clipă că mi-or ajuns surprizele pe ziua de azi!? Şi atunci cuplez! Fir-ar să fie! Iară la casa groazei? Amu ce blana mea am mai făcut? Intrăm! Mă vede tanti doctoriţa! Of! Şi io care speram să scap! Vine un tip la mine, tehnician veterinar, cică! Îl ia pe Binike aerianul la întrebări:

- Ce-i cu pisica?
- Cred că a căzut de la etajul 6 și a și mâncat ceva ce nu i-a priit!

Auzi la el: cred. Mie mi se pare logic, că doar n-am mers cu liftul până jos! El cred! Mă, câteodată stau şi mă întreb cum de or ajuns oamenii să domine planeta! Că io din câte văd, nu îs nici cei mai frumoși, nici cei mai inteligenţi de pe aici! Cred că îi o chestie de conjunctură ceva. În fine! Vine tipul la mine! Mă palpează! Io stau cuminte, dar€™ aşa de violată m-am simţit! Lasă, Binike, nu-ţi fă griji, Guti – Guti îi o lady şi nu rămâne datoare! :Îmi face o injecţie albă! Hopa! Asta nu doare!

7. Home, again!

Mă ia cangurul ăsta şi mă scoate afară din casa groazei! Deja m-am mai linishtit! Trecem pe lângă alte animale de companie ale câinilor şi pisicilor, adică, mă rog, pe lângă alţi oameni! Una dintre ei n-are treabă şi se bagă în seamă cu catastrofă ăsta:

- Vai ce pisica frumoasa! Ce a pățit?
- Eh, a picat de la etajul 6!
- Și mai respiră?!
- Da! Sper să și scape!

Şi iaca mă duce bolunzelul acasă. Mă pune la el în pat. Mă culc. Mă trezesc udă. Plec într-un loc mai retras, că vedeam io că ceva nu-i bine. Şi apare şi el, după vreo oră, că deh, mă lăsase să mă liniştesc. Şi vede! Ia telefonul şi sună un prieten să ceară numărul lui tanti doctorița care îi zice să meargă la farmacia umană să ia nu ştiu ce. Bag de seamă că el s-o dat cu cremă de vaci şi mie îmi face injecţie de oameni! Io ştiam că trebuie să fie altfel, dar mă rog, poate îs doar eu! Mă simt mai bine! Nu mă mai ud! Dorm.

8. The day after tomorrow

Îi Duminică. Mă simt un pic mai bine, dar tot apuc să fac injecții. Binike ăsta îi bun de şef de pluton sau ceva. Nu ştiu care îi secretul lui da vine din juma în juma de oră să se uite la mine sub coadă. Presemne îl dresasem bine! Am văzut ceasuri care mergeau cu mai puţină precizie ca el. Parcă şi acum îl aud: lipa – lipa prin casă, încetişor așa. Ţeapă fraiere! Nu îs în sufragerie! Dorm în bucătărie! Dar dacă tu eşti botanist io ce vină am? Tot aşa, toată ziua.

9. Luni

Iaca se face Luni! Ăştia disperaţi ca la concert că nu mănânc! Blana mea! Io vreau să slăbesc, care gheara mea îi problema? Mă uit mai bine. Văd că îi electrocutatul lângă mine. Dar, deh, mi-e somn şi mă pun să dorm. Şi iară mă ia laptopul ăsta! Iară mă duce la doctor! De data asta pe alt drum! Am ajuns să cred că toate drumurile duc la doctor! Deja devin paranoică! Mă vede doctoriţa! Ups, am pus-o de-un Whiskas, îmi zic. Iarăşi injecţie! Mă gândesc io aşa, ca după mintea mea, dacă la oameni le plac aşa de mult injecţiile de ce or mai făcut şi pastile? Nu doare. Am scăpat!

10. Guess who’s coming for dinner

Io, evident, nu pap! Se roagă Binike de mine, se uită frumos, cu toţi ăia patru ochi. Io nimic! Şi ce îi trece la spulberatul ăsta prin cap? Ia el o siringă şi scoate gelul dintr-un plic cu desert pentru pisici. Aşa pervers nu l-am crezut niciodată! Îmi dă să pap printre dinţi, cu siringă! Îi zic: – Hei, monşer! Da, tu, ăla cu față de om! Ia fii antenă aici la mine! Fă-te microfon să îţi zic ceva! Ascultă aici la mine! Dacă vroiam de mâncare îmi luam şi singură! Comprende? El, evident, nimic.  Şi-mi dă toată siringă! Aproape un miligram jumătate€™ o băgat în mine! Deja chiar m-am iritat! – Ia ascultă, moşule! Io înţeleg că îţi sunt dragă şi că mă iubeşti, dar amu că mă vezi mai aşa nu cred că e cazul să mă jignești şi să mă faci batoză! Clar? Gata, scăpai!

11. Alte 48 de ore

Asistentul medical de Binike deja mi-a mai pregătit păpică! Of, io cred că ăsta îi de-a dreptul cretin dacă nu pricepe cu vorba bună! Evident, iarăşi la doctor! După cum spuneam, toate drumurile duc la doctor! Şi să vedeți voi horror! Vede tanti că io-s deshidratată! Şi-mi face încă două injecţii! Of! Se uită mai bine! Îi mai şi zice Binike turnătorul că io nu pap! Aşa deci, de-astea face el! Amu o să vadă că îs pe drumul cel bun! Şi-mi face tanti injecţii! Mamă, Leule, ce o durut aia! O durut aşa de dare, încât i-am surprins pe toţi cu ce vână am! Când am urcat o dată la Binike pe spinare, nici apă nu i-o mai trebuit! Se uita şocat la mine ca la eclipsă! Recunosc, îl escaladasem rău, nu aşa, ca şi cum escaladam o stâncă: piton după piton. Se uită la mine cu o faţă de puteai să juri că e aproape inteligent! În fine!

Plecăm amândoi înspre casă! Eu cu tratamentua€™ la zi! Binike cu pansamente cu spirt, că-mi băgasem gheruţele în el binişor! Şi, cum îi păţit, n-o mai riscat! A doua zi, însă, n-am mai scăpat! Vine unua€™ de 2 pe 6 kilometri! Avea ăla nişte manoace de când m-o prins am declarat asediu! Ce să zic, o trebuit să mă predau! Iară doare! În schimb, astăzi pap, beau şi apă!  Orice, numa să nu mă mai ducă iarăşi la doctor!

12. Miercuri

Deja îs 5 zile de când Binike îmi dă târcoale tot la o jumătate de oră! Io înţeleg că mă iubeşte! Dar parcă nici chiar aşa! – Hei! Da, tu, ăla cu creierl clei! Ştii, îs o lady şi am nevoie de intimitate! Dar boul habar n-are! Mă întreb dacă aşa face şi cu alte lady! Iarăşi, evident, excursie! Dar amu nu îmi mai e aşa de somn! Evident, îl gherăi un pic, ca să vadă că mă simt mai bine şi că nu mai am nevoie de tratament! Nu se supără! Io v-am zis că îi insensibil! Asta aşa, că să mă exprim elegant! Iară injecţie! Hopa! Cică îi ultima! În sfârşit o veste bună! Mă duce acasă! Intră în scară! Urcă câteva trepte! Io dau să sar! Binike ăsta, bag de seamă, nu îi prost de-a binelea, ci numai aşa! Îi pe fază! Mă pune jos! Fug înspre uşă! Ce coada mea blănoasă se întâmplă aici? Că nu îi asta ușa!  Iară mă ia în braţe, iară trepte, iară mă lasă jos! Io cred că îi sadic! Pe bune! De 5 ori m-a lăsat să mă dau jos şi să iau scobitoare (ţeapă)! Deloc nu nimeream etajul! În sfârşit! Văd uşa! Îl aştept şi pe Binike că deh, bolovanii se mişcă mai greu! Scăpai!

13. Consecința

Oho! Dacă ştiam că aşa vor evolua lucrurile, săream de mai de mult! Nu vreau să mint să zic că nu mă alinta! Mă alinta şi înainte! Dar amu, de când cu treaba asta, pot să stau la el în braţe şi 12 ore pe zi! Cât stă la calculator sau pe vreun fotoliu, atâta stau şi eu la el în braţe! Să nu mai zic! Chiar aseară am dormit la el pe umăr! Amu io îs şefa în casă, că, deh, îs şi cea mai frumoasă! Mi se pare normal! Eu îi iubesc pe toţi că şi ei mă iubesc! Dar, în fond, sunt pisică! Nu accept nici vină, nici reproşuri!

Vă gherăi dulce de tot!
Guți- Guți

	Conversie… Textul iniţial [1]: Textul intermediar [2]: [înapoi ] Textul final [3]: [înapoi ] Diacritice cu: sedilă virgulă Format final: text html Plecăm amândoi înspre casă! Eu cu tratamentua€™ la zi! Binike cu pansamente cu spirt, că-mi băgasem gheruţele în el binişor! Şi, cum îi păţit, n-o mai riscat! A doua zi, însă, n-am mai scăpat! Vine unua€™ de 2 pe 6 kilometri! Avea ăla nişte manoace de când m-o prins am declarat asediu! Ce să zic, o trebuit să mă predau! Iară doare! În schimb, astăzi pap, beau şi apă! Orice, numa să nu mă mai ducă iarăşi la doctor! (2586 caractere disponibile) Raportează greşeli Cuvinte greşite: Cuvintele greşite au fost raportate. Mulţumim. [înapoi ] [înapoi ] 1 Scrii textul tău… Scrii textul fără diacritice în câmpul de mai sus. 2 Corectezi conversia… Selectezi varianta corectă acolo unde noi am găsit mai multe opţiuni de conversie. 3 Ai rezultatul ! Textul final conţine diacriticele limbii române.

	Textul iniţial: Limba: Română Engleză Franceză Italiană Spaniolă Portugheză Germană Rusă Arabă Bulgară Chineză Croată Cehă Daneză Olandeză Finlandeză Greacă Norvegiană Poloneză Suedeză Hindi Japoneză Coreeană Auto detectare (6000 caractere disponibile) Textul tradus: Limba: Engleză Franceză Italiană Spaniolă Portugheză Germană Română Rusă Arabă Bulgară Chineză Croată Cehă Daneză Olandeză Finlandeză Greacă Norvegiană Poloneză Suedeză Hindi Japoneză Coreeană traducere… 1 Scrii textul tău… Introduci textul în primul câmp şi selectezi limba în care este scris. 2 Selectezi limba Selectezi limba în care doreşti să traduci textul. 3 Ai rezultatul ! Obţii traducerea textului tău în cel de-al doilea câmp de mai sus.