Ariel Sharon n-o să ajungă în rai

În primul rând, ideea ONU de a înființa un stat israelian în zona istorică a israeliților, zonă ocupată în ultimele sute de ani de către arabi, a fost o idee prostă, foarte proastă. Sigur, înțeleg că li s-a oferit o compensare după Holocaust, dar li s-a oferit pământ într-o zonă care nu aparținea ONU, iar populația locală n-a fost întrebată dacă este de acord să fie sub o nouă stăpânire.

Acestea fiind zise, înțeleg că în Orientul Mijlociu niciodată nu va fi pace, pentru că Israelul este – de facto – un stat de ocupație, iar guvernul israelian – pentru celelalte națiuni conlocuitoare – este un guvern de ocupație, cu atât mai mult cu cât acesta nu duce și n-a dus niciodată niciun program de incluziune socio-politică a acestora, ci doar una de alungare.

În acest context, din punctul de vedere al israelienilor, Ariel Sharon a fost un patriot adevărat.

Pentru palestinieni, libanezi, egipteni, iordanieni, sirieni și restul popoarelor de pin zonă, Ariel Sharon a fost un criminal de război. Și n-aș spune că nu pe bună dreptate, printre faptele sale de vitejie militară enumerând:

  1. Masacrul de la Qibya, cunoscut și ca incidentul de la Qibya, a fost o acțiune militară comandată de Ariel Sharon în Octombrie 1953, când armata israeliană a atacat satul Qibya din Cisiordania (West Bank). În urma acestui incident, în care armata israeliană a atacat și ucis civili, șaizeci și nouă de arabi palestinieni au fost uciși, două treimi fiind femei, bătrâni și copii, patruzeci și cinci de case au fost distruse, o școală și o moschee. Corect, atacul civililor a venit ca urmare a unui atac tot în Cisiordania, în care civili israelieni au fost uciși, deosebirea constând în aceea că nu forțe armate, ci paramilitare, au fost sursa atacului în care au murit civilii israelieni. Astfel, nu există nicio justificare ca armata – orice armată – să ucidă civili. Actualmente, astfel de fapte sunt considerate crime de război.
  2. Războaiele din Liban. Libanul, fiind un stat mic și mult mai puțin dezvoltat decât Israelul, a căzut victimă – în mai multe rânduri – a politicii interne a Israelului, politică prin care arabii erau alungați, asupriți și pedepsiți, pentru că Libanul nu avea și nici nu are capacitatea politică și militară de a se opune Hezbollah – o mișcare paramilitară mai puternică decât armata libaneză, putere care s-a coagulat în jurul unui partid politic libanez. Ei, pentru că Hebollah a atacat Israelul, Libanul a fost parțial invadat, de mai multe ori, numărul victimelor civile ridicându-se la:  1,100 – 2000 (1978), 19,085 (1982), 1191 – 1300 (2006).
  3. Masacrul din taberele de refugiați Sabra și Sahtila. Pentru că în 1982, președintele creștin al Libanului a fost ucis, niște extremiști creștini (!) din Liban au căutat răzbunare. Amu, trupele israeliene păzeau intrările și ieșirile din taberele de refugiați, pe de-o parte, iar trupe internaționale păzeau alte intrări și ieșiri în aceste tabere de refugiați. Ei bine, Ariel Sharon le-a spus extremiștilor creștini că șiiți din taberele de refugiați l-au ucis pe președintele creștin, ceea ce a dus la un masacru în rândul refugiaților. Ca și notă dezgustătoare, creștinii din Phalang, cu două săptămâni înainte de atac, își puneau problema cum să înceapă măcelul în cele două tabere de refugiați: “violând sau ucigând?”. Phalang ăștia erau foști soldați libanezi care au fost lăsați la vatră pe motiv că erau prea idioți și nu ascultau ordinele, acționând excesiv de violent împotriva civililor. Israelul, în loc să ajute Libanul să scape de ei, i-a ajutat pe teroriștii ăștia, pentru a slăbi și mai mult statul Libanez. Ca și chestie…
  4. Masacrul de la Jenin (2002). Jenin era o tabără de refugiați palestinieni, în Iordania. Cum să explic mai bine? În SUA, indienii erau alungați de pe terenurile lor și mutați în rezervații. În Israel, palestinienii erau alungați de pe terenurile lor și mutați în tabere de refugiați. Care refugiași, desigur, nu erau prea fericiți cu situația dată, și mai cârteau, mai acționau. Ei bine, considerând că mai multe rachete au fost trase din tabăra Jenin, israelienii au dispus “pacificarea” taberei de refugiați. Astfel, anticipând o “pacificare israeliană”, rezidenții din Jenin au pus capcane în și de-a lungul taberei, iar când armata israeliană a intrat în tabără, să o “pacifice de la mic la mare”, a avut parte de “surprize neplăcute” (capcane),  ceea ce a făcut ca Israelul să “pacifice” tabăra folosind buldozere, dărâmând casele cât timp familiile palestiniene erau încă înăuntru. oricum, palestinienii nu mai aveau unde să meargă, că era o tabără înconjurată de armat israeliană.
  5. Evoluția statului Israel începând cu 1947

    Evoluția statului Israel începând cu 1947

    Colonizarea regiunii Cisiordania (West Bank) (uitați-vă atent la imaginea alăturată). La fel ca-n alte părți ale Israelului, nici Cisiordania nu era pustie, ci era ocupată de către iordanieni, palestinieni și alți arabi. Și, la fel ca-n alte regiuni, acestea au fost curățate de coloniști, pentru ca, mai apoi, statul israelian să construiască așezări în care tinerii israelieni erau încurajați să se mute, statul construindu-le apartamente și infrastructură.  Dacă aceasta nu este o formă de ocupație, nu știu ce este aceea o ocupație militară. Mai mult,  Israelul insistă să colonizeze Cisiordania, pentru că acolo este și orașul Ierusalim, în ciuda faptului că acesta este, din punct de vedere istoric, un oraș arab, pierdut la Cruciatele de la începutul mileniului al doilea.

Dacă ne uităm mai bine la imaginea de mai sus, vedem că între primele două cadre 1947  și 1967, teritoriul alocat arabilor din Israel a scăzut semnificativ. Oamenii aceia unde s-au dus? În taberele de refugiați, devenind refugiați în țara lor. Refugiați atacați de unități paramilitare sau chiar de către armată, după cum am văzut.

Ariel Sharon a fost un lider militar, ulterior devenit lider politic. Deci de ce nu putem avea pace în orientul Mijlociu? Pentru că pacea nu s-a lăsat niciodată din grija militarilor, de aceea militarilor li se și interzice apartenența politică, iar informațiile de mai sus (lista nu este una exhaustivă!) mă duc la concluzia că Ariel Sharon a fost un criminal de război și un asupritor de teapa lui Hitler, Stalin sau Lenin, și n-a fost încă condamnat de către curtea de la Haga din simplul motiv că umanitatea încă nu condamnă terorismul de stat.

Mai mult, în calitate de lider politic, Ariel Sharon a avut nenumărate ocazii de a face ce trebuie, ceea ce era corect din punct de vedere uman sau politic, dar a preferat să dea cu bâta, în loc să întindă o mână către vecini, pentru a construi o pace durabilă.

  1. În loc să ajute Libanul să scape de organizațiile paramilitare ale refugiaților care au plecat din nordul Israelului (Hezbollah), Israelul a preferat să atace Libanul. De mai multe ori.
  2. În loc să ajute Egiptul să disipe tensiunile de la graniță, când arabii erau alungați din ceea ce a rămas astăzi drept Fâșia Gaza, Israelul a preferat un conflict cu Egiptul, ocupând în totalitate peninsula Sinai.
  3. În loc să lucreze pașnic cu Iordania pentru a-i ajuta pe refugiații din Cisiordania să-și găsească pacea, Israelul continuă să- alunge pe arabii din Cisiordania care creează instabilitate în Iordania și Siria, iar Israelul a preferat un conflict militar cu Siria (și restul vecinilor) ocupând Înălțimile Golan.

Pur și simplu, atât de multe greșeli au fost făcute de Israel în regiune, încât nu cred că că acesta își dorește pacea. Iar Ariel Sharon este, pentru mine, simbolul public al soldatului politician care dă cu bâta chiar și atunci când nu este cazul, al militarului care – din poziția de politician – nu ezită să dea ordinul de atac militar asupra civililor.

Or asta, în orice stat ne-bananier, inclusiv la noi, se pedepsește.

Pentru că nu există nicio scuză să ordoni armatei să deschidă focul asupra civililor, iar cel ce – totuși – face asta, este un criminal de război.

Da, Ariel Sharon este un criminal de război, așa cum sunt mai mulți militari de rang înalt din Israel.

Sigur, nu doar Israelul are criminali de război în Orientul Mijlociu, nu este Ariel Sharon singurul, dar Ariel Sharon este unul dintre criminalii de război ai secolului XX, iar adevărul acesta trebuie rostit cu voce tare.

2 Comentarii

  1. Petre 13 ianuarie 2014 la 13:24 - Raspunde

    Din pacate putini sunt cei care au curajul sa rosteasca aceste adevaruri cu voce tare.
    Felicitari pentru acest articol.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.