Un pachet de țigări costă în UK cam cinci lire, durata medie a călătoriilor în UK era cam de opt zile, deci un străin cumpăra în medie cam patru pachete de țigări din UK. Jumătate din prețul pachetului de țigări, cam două lire și jumătate, merge direct în bugetul asigurărilor de sănătate din regat, adică în jur de 170 de milioane de lire, per total.

Din cei 30 de milioane de turiști, aplicând o statistică generală a populației, optimizată pentru o perioadă scurtă de timp, putem spune că circa zece, poate douăzeci de mii de turiști care au vizitat UK anul trecut au făcut o formă de cancer, iar raportat la perioada scurtă de timp petrecută acolo, câteva zeci de oameni s-au îmbolnăvit în timp ce erau în Regat. Și, deși au cotizat indirect la bugetul de asigurări de sănătate, aceștia nu au avut dreptul la tratament.

Ce înseamnă asta?

Că un sistem, oricât de bun, nu poate fi perfect.

Nu că ar fi dubios cum o companie de internet a fost listată la de o sută de ori profitul ei anual, când prețul de piață în orice altă industrie este un multiplu de trei al profitului anual și ceva mai mare când are multiple patente de proprietate intelectuală…

Nu că ar fi dubios că o companie care nu produce bunuri ci doar anumite servicii ar valora mai mult decât toate rezervele de zinc din lume…

Și nu că ar fi dubios cum s-au strâns atâția bani pe timp de criză…

Dar este de-a dreptul dubios cum unii au făcut bani serioși și au fost atât de proști încât să-i bage în Facebook.

Sau nu e dubios să bagi bani în ceva ce nu înțelegi?

Știți care vor fi efectele secundare ale exploziei buboiului numit Facebook? În curând vom avea un nou Flickr.

În primul rând, pentru că, citind din constituție, aflăm asta:

ARTICOLUL 80
(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.

Respectiv că:

ARTICOLUL 91
(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului […]

Mai mult, Constituția ne dă și o ierarhie clară:

ARTICOLUL 87
(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.
(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.

Din ce cauză se întâmplă aceasta? Pentru că un președinte poate fi tiran. Dar și pentru că și un premier, având funcție executivă, nu ornamentală ca a președintelui, poate fi tiran. De exemplu, pentru că Guvernul în cârdășie cu Parlamentul pot concepe legi antiprezidențiale, și invers.

Revenind al chestiunea curentă, cererea lui Victor Ponta ca reprezentativitatea României la UE să fie tranșată de Parlamentul unde USL are majoritate este atât abuzivă și nesimțită cât și neconstituțională.

Oare de ce a făcând Ponta una neconstituțională ca asta? Și oare câți sunt destul de inteligenți pentru a pricepe că faza asta este exact ca în 1947, când comuniștii bolșevici au venit să ne scape de tirania regelui Mihai I?

E de bine, artistul care a realizat-o a avut viziunea necesară de a-i da viață statuii, pentru că arta trăiește din controversa pe care o naște, ceea ce e genial. Altfel, ar fi fost doar o altă statuie pe care am fi fost prea grăbiți s-o mai băgăm în seamă, ar fi fost doar o pată de artă umbrită de cotidianul grăbit. Ar fi fost inutilă.

Așa, sunt sigur că toți turiștii care vor trece pe acolo se vor fotografia cu ea și, în timp, va deveni un adevărat simbol. Și, mai mult decât atât, mă bucur că o statuie de bronz – prin controversele pe care le naște – aduce această artă pe buzele unora care, altfel, n-ar fi discutat niciodată despre așa ceva.

Greșesc când cred că Brâncuși ar fi mândru că un artist român a realizat asta?

… chestia asta cu slăbitul fără efort există din Precambrian. Și e falsă, mă minunez în continuare cum de oamenii cred în ea și, mai rău, dau o groază de bani pe produse de slăbit. Nu înțeleg cum oamenii pot fi atât de duși cu zăhărelul sau, după caz, cu pluta.

În 1800 se vindeau produse iuți pe post de alimente de slăbit, considerându-se că organismul face un efort de a digera porcăriile alea. Plus că se lua în calcul și efortul făcut pentru a defeca corespunzător, în timp ce rahatul iese din tine usturându-te și sudându-ți fesele ca o lampă de sudură.

Serios că fără sport nu se poate. Nu trebuie ceva de performanță, nu trebuie sală, public sau audiență, ci un pic de voință, un pic de viață ordonată și acceptarea realității că fără mișcare nu se poate.

E chiar așa de greu? Oricine poate găsi niște exerciții corespunzătoare condiției sale.

Răscoală-te, inima mea, din a răbdării boală !
Grozav, grozav ai suferit, grozavă te răscoală !
Să tremure, să tremure cumplita tiranie:
Zdrobită azi în pulbere, pe loc să nu mai fie !

Iancu Văcărescu

Cu alte cuvinte, oamenii vremii se chinuiau să scape de despoți, iar noi vrem să-i aducem înapoi. Că erau buni, ai naibii, buni de tot. Când alții au început să-și construiască țara la ieșirea din Evul Mediu și intrarea în modernism, noi eram conservatori, păstrând ceața culturală și patriotică și…

Oare chiar așa de rău ne-am prostit?

P.S. La școală am învățat că revoluția aia a fost un insucces. Văzându-i efectele, tind să cred că nu e chiar așa. Comuniștii vremii ne-au furat și revoluțiile din trecut.

În acest caz, mi se pare just să mă întreb:

- Dacă poliția locală nu s-a obosit nici măcar să sune la ambasadă, credeți că s-au obosit să ancheteze cazul cum trebuie?

Nu spun că omul este nevinovat sau că este, spun doar că mi se pare valid să ne întrebăm.

Al doilea caz este cel al lui Ioan Pop, ministrul interimar de la educație. Se pare că și acesta are CV-ul plin de greșeli. Iar dacă, citez:

Ghiozdanul cu Suflete, Dorinţa profundă de legături cu sine, cu alţii, cu natura (animale, plante, etc) sau cu divinitatea, Dorinţa de retragere în linişte şi solititudine, ca tarâm al reflecţiei, Căutarea de scopuri şi semnificaţii: Cine sunt eu? Are viaţa mea vreun sens? Cum îl pot afla?,etc. Bucuria şi încântarea, pierderea de sine, Misterul creaţie, impulsul creator de idei, de opere artistice, etc

este o competență, atunci eu clar sunt incompetent și nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre activitatea dumnealui. Totuși, simt miros de bătaie de joc pe aici…

E sexy, nu?

• În Iran:

  • Ce mi s-a părut uluitor: clienţi numără de capul lor pâinile, ca pe ştergare, iau câte au nevoie şi abia apoi plătesc. Vânzătorii nu-i verifică. Se merge pe încredere. Cine să fie aşa de nenorocit încât să fure o pâine?

    Sursa

  • Una dintre colege, femeie în vârstă, a stat pietrificată pe marginea unei treceri de pietoni aproape 10 minute, încapabilă să pornească în traversare atâta timp cât, ca acasă, nu se oprea complet traficul pentru ea. În cele din urmă, ca şi cum ar fi traversat cu ochii închişi, a pornit de-a curmezişul râului de tablă şi fum privind fix înainte şi făcându-şi ultima rugăciune în gând. A ajuns de partea cealaltă perfect nevătămată [...].

    Sursa

• În Japonia

• Este greu de imaginat [...] cine altcineva ar fi putut împiedica un dezastru [...] la centrala de la Fukushima [...] dacă directorul complexului, Masao Yoshida, ar fi ascultat ordinele superiorilor săi din compania Tepco şi ar fi abandonat centrala [...]. Chiar şi într-o ţară în care ierarhia contează [...] aproape nimeni nu se sfieşte să-l considere un [...] erou pentru că a luat decizia de a rămâne pe loc şi de a ignora şi un alt ordin al şefilor săi – interdicţia de a pompa apă de mare pentru răcirea reactoarelor.

  Sursa

În timpul ăsta, noi introducem în nomenclatorul de profesii și meserii niște ocupații liberale precum: vraci, vrăjitoare, bioenergetician…

Știți ce mă doare cel mai tare? Faptul că nu vrem, deși putem. Asta mă oftică până peste poate!

Dragii mei, nu vă puteți imagina câtă muncă încape într-o singură pagină de cercetare științifică. O singură lucrare aparent banală de, să zicem, zece pagini, poate cere două luni de muncă asiduă numai până la stadiul de a o avea tehnoredactată. Ca s-o și traduci, ai nevoie de ajutor de specialitate, în general studenți voluntari care vor să învețe și care nu doar că știu limba engleză, dar au și bagajul de cunoștințe necesare pentru a înțelege lucrarea, astfel încât s-o poată traduce.

În general, îmi lua cam trei zile să înțeleg o lucrare și cam încă două ca să o traduc. Și nu-mi pare rău, întrucât am învățat niște chestii la care lumea nici măcar nu visează. Totuși, țin să evidențiez ceva: ca să aibă omul ce traduce, trebuie să-i dai materialul. Iar dacă-i dai o lucrare pe care n-ai făcut-o tu, nu prea poți să i-o explici, deci nu prea ai cum lucra cu ea.

Așa că este mult mai simplu să iei lucrarea altuia, s-o editezi și s-o publici, decât să derivezi munca de cercetare serioasă, s-o îmbunătățești, s-o explici unuia care o traduce, s-o verifici, să rogi colegii să se uite peste ea…

Gândiți-vă, asta este o muncă de echipă, trebuie să ai un minim grad universitar și multe cunoștințe tehnice extrem de complexe, trebuie să ai câțiva doctoranzi care să propună idei și cu care să dezbați ideea pe care o ai, trebuie să vezi care-i sunt punctele slabe și cum trebuie s-o formulezi ca să fie clară, trebuie să scrii lucrarea, s-o verifici, să o răs-verifici, s-o explici, s-o traduci, să verifici traducerea, să o explici la diverse manifestări științifice, să…

Vreți să știți care-i cireașa de pe tort? Întrucât dumnealui a participat la optsprezece conferințe științifice, ar fi interesant de aflat câte premii și mențiuni a câștigat cu lucrări plagiate. Pentru că, atenție, unii colegi de-ai săi cam știau cum e cu plagiatul și au tăcut. Oare de ce?

Dom’ne, algebra politică în acest moment e destul de simplă în ceea ce privește candidaturile: dacă adversarii noștri politici bagă la înaintare niște candidați jenanți, hai să facem și noi așa, să-i dăm poporului neșansa de a alege între doi sau mai mulți hoți, doi sau mai mulți mafioți șpagasini (eu am inventat cuvântul acesta și l-am întâlnit și-n publicații mari!), două sau mai multe năpârci bolunde puse numai pe căpătuială.

Cu o precizie destul de bună, de 3% – 5%, partidele politice își cunosc situația de la alegeri și realizez că precedentele anemice campanii electorale erau slăbuțe întocmai pentru că opoziția știa ce șanse n-are. Revenind, să nu vă imaginați că un partid este mai bun decât altul, per ansamblu. Cam toate sunt la fel. Puteți avea, cel mult, norocul să prindeți un candidat local care să fie OK. Dar atât. În rest, tot aceeași cloacă de numiți, numiri, destituiri, demiși, onorabili, servili, învingători, învinși, lași, mincinoși și putregăiți o să fie la supt și după alegeri.

Personal, mă gândesc serios să votez cu unul dintre candidații din eșalonul doi. Sau, nu știu… Tot ce știu este că atâta vreme câtă vom vota cu răul cel mai mic, partidele politice ne vor furniza aceiași candidați răi. Și parcă aș vrea ceva să se schimbe. Sigur, nu pot vota răul cel mai mare, nu pot vota răul cel mai mic și realizez că democrația asta ne-a fost răpită voalat când am fost forțați să ne punem întrebarea:

- Bine, bine. Dar eu cu cine votez?