Sunt un rebel, în principal față de mine însumi. Pot spune, cu mâna pe inimă, că până acum am luat-o de la capăt, m-am reinventat, m-am dărâmat și m-am construit la loc, bucată cu bucată, de vreo șapte ori. Deci cred că am o idee destul de bună despre ce vorbesc.
Și vorbesc despre iluzia noilor începuturi, când ți se pare că trebuie să renunți la tot ca să o iei de la capăt. Uman, vorbind, nu ai cum. Pentru că sunt bucăți din tine, din suflet, care se păstrează de la o transformare la alta. Acela, inevitabil, ești tu, ca om. Ceea ce rămâne în suflet, când alții nu te mai regăsesc în urma schimbării, ești tu. Mă rog, fărâme din tine.
Paradoxul face, însă, ca toate aceste revoluții personale să fie în zadar, pentru că tocmai bucățile acelea care te definesc, acelea care se păstrează de la o trecere la alta, tocmai acelea sunt cauza propriei nemulțumiri.
Mă rog, este o părere personală. Poate mă înșel, de aceea întreb: tu cum stai cu propria reinventare?
Nu e nici chiar iluzie dar nici un nou început… totuși din greșelile anterioare mai înveți câte ceva care pot fi un început al unui principiu de viață… =D
=D Păi da. Chiar și informația/ învățătura transmisă în timp și spațiu, este ceva din trecut. Ceva de care nu te poți desprinde. =D