Dar rupe-mi fâşul, băi animalule!

Veneam de la milonga (petrecere de tango). Era devreme aşa, cam ora 3 dimineaţa. Şi no, străzile erau pustii, ceaţa se lăsa, vinul îmi dădea târcoale (probabil avea prea multe pe stoc), iar eu eram senin şi fericit, ca un copil care şi-a găsit jucăria.

Eh, şi cum mergeam eu aşa, ca o babă senilă de mi se fâlfâia de tot, numai ce se apropie de mine doi câini, lătrând fioros. Mi se ridică părul în cap numai când îmi amintesc. Unul dintre câini era măricel aşa, de genul brontozaur, gri, turbăcios şi agitat. Ălalaltul era slăbănog aşa, de genul cinci kilograme cu tot cu oase.

Şi a naibii potaie, asta, ultima, cât era ea de mică şi de albă, să sară să mă sfâşie nu altceva. Ridic pumnul. M-am gândit că dacă se apropie să-i dau un pumn de aer, că no, poate n-are şi de aia e aşa de agitat. Dar nu, n-a ţinut. Bestiuţă ăsta ce mai, era tot călare pe mine. Mă oftic foarte tare, de la adrenalină, şi-mi scot mănuşa de piele neagră de pe mână. Şi m-a pufnit râsul gândindu-mă:

- Da, mă, foarte tare, Binike. Dacă se apropie mai tare de tine ce faci? Îi dai o mănuşă peste bot ca să-l provoci la duel, ca-n Evul Mediu?

Noroc că strada nu era prea circulată, că no, mă evitau maşinile şi tot (da, mergeam pe stradă, că trotuarul era sub controlul exclusiv al câinilor). Îmi amintesc că mă gândeam:

- Bă, dar unul n-ar opri să-mi dea şi mie un cric, o rangă, ceva, că am un câine o chestiune de tranşat. În legitimă apărare, desigur.

Oricum, e vina mea, că eram băut, nu beat. "Citisem" nişte Dry Riesling Black Label, sau ceva de genul.