În general, nu pot spune că ardelenii sunt buni, dar cred că sunt decenți. Nu sunt nici prea pasionali, nici prea reci, decenți. Dar mai au ceva, și anume și-au păstrat tradițiile fără a fi conservatori. De fapt, pot spune că ritualul mesei l-am redescoperit în Ardeal, nu altundeva, deși nu neg că și-n ale părți ale țării varii familii l-au cultivat și păstrat.

De fapt, iubesc Transilvania pentru că este un loc decent. Nu este perfect, nu este idilic sau ceva, dar suma vectorială a ardelenilor dă o direcție acceptabilă ceea ce, având experiența altor țări și altor regiuni, mă face să conchid că Transilvania este un loc bun pentru oameni, primitor, decent, rezonabil.

De asta iubesc Transilvania. Pentru că, în ciuda a ceea ce se vede de la televizor, românii nu se omoară cu ungurii, nemții și ce alte popoare s-au mai perindat pe la noi, ci am învățat să trăim într-o armonie rezonabilă.

Iubesc Transilvania pentru că oamenii nu sunt câinoși. De fapt, cred că eu sunt cel mai câinos și mai de-a-mpulea clujean, încă incomplet asimilat. Să mă iertați. Apoi, iubesc Transilvania pentru că, în general, oamenii sunt normali la cap. Asta este, iubesc normalitatea.

Și mi se pare normal să nu-mi urle muzica vecinului prin pereți, să nu ne inunde mizeria pe scară, mi se pare normal să plătesc atât cât face, mi se pare normal ca mâncarea să nu nu fie expirată și să fiu tratat normal.

Oriunde altundeva, îmi spune inima, aș fi un cetățean de mâna a doua sau un fraier bun de muls. Dar aici, în inima Sa, sunt Om. Și iubesc.

Via Dan

Adevărul este că și eu, dacă aș citi în altă parte despre Iliescu, m-aș îndoi serios de integritatea autorului, fie și pentru simplul motiv că intrăm într-un complicat conflict de idei și mentalități.

Problema mea, vizavi de chestiunea cu Roșia Montană, este că sunt prins între bun simț și furie ecologică și că, din acest motiv, singurul mod decent de a media problema este de a le ține partea oamenilor, nu naturii.

Asta nu mă face mai puțin ecologist, ci mă face un ecologist pragmatic și îndurerat, care nu-și dorește ca oamenii să treacă prin sărăcia prin care am trecut eu, pentru că la Roșia Montană sunt oameni care trec prin așa ceva. Asta-i tot, nu e niciun mare secret, nu e nicio recunoștință, nu e nimic altceva decât un vertical umanism pursânge.

După mine, oamenii trebuie să aibă prioritate. Nu animalele, nu pădurile, nu apele, ci oamenii. Dar nu în sensul de a le distruge, ci de a le exploata pentru minima subzistență a oamenilor. Și e decent ce zic. Fiindcă și Rainbow Warrior, nava-mareșal a flotei Greenpeace, este făcută din metal care a fost extras și prelucrat și la producția lui s-a poluat. Deci nu, nu sunt un ecologist extrem care să spună că de dragul Bufnițelor cu coadă vărgată trebuie să omorâm oameni sau să-i facem să sufere, însă înțeleg nevoia de natură, de frumos, de verdeață și sănătate.

Și, credeți-mă, plec de la Cluj la Petroșani ca să ies cu prietenii în natură, și când sunt în Vale ieșim în natură cred că în fiecare zi, pentru că mie nu-mi plac betoanele urbanului, la fel cum nu-mi place cianura sau fumul de cărbune.

Însă dacă am de ales între o exploatare cu cianură din care să se facă, oricum, o ecologizare a zonei și așa distruse, exploatare care să anuleze sărăcia lucie, și o amânare a ecologizării, concomitent cu o extindere epidemică a sărăciei în Apuseni, vă rog să mă scuzați, dar prefer prima variantă.

Nu e nicio ciudățenie, ci un pragmatism personal care îmi spune că oamenii au prioritate, același pragmatism care guvernează lumea modernă și care ne dictează că, așa cum e și firesc, putem avea grijă de natură numai atunci când nevoile primare ale oamenilor sunt asigurate.

Dacă n-am aplica acest pragmatism, altfel dificil de explicat și de stăvilit, fie n-am mai fi ecologici, și ne-am da cu bâta în cap singuri, fie am fi extremiști ecologici și am interzice toate activitățile care afectează mediul, de la transporturi, la internet și agricultură.

Numai că oamenii trebuie să mănânce.

De aceea, cred că sunt un om integru în fața principiilor care îl/mă călăuzesc. Și dacă ar fi să susțin un proiect minier, oriunde altundeva, aș face-o cu dragă inimă. Pentru că alternativa, condamnarea la sărăcie a oamenilor nevinovați, este o practică crudă și inumană.

Da, poate sunt naiv când consider că proiectul de la Roșia Montană este bun. Poate că sunt naiv când cred lucrurile se vor întâmpla așa cum e proiectul.

Dar să știți că sunt un naiv de bună credință.

Deci nu, nu m-am vândut pe un porc și o prună, nu am un lingou de aur ascuns pe undeva, pur și simplu cred că oamenii au dreptul la demnitate. Nu e corect?

La începutul săptămânii care, acuș – acuș, se încheie, am descoperit un site, Appscend, cu care-ți poți face, extrem de facil, propriile aplicați pentru iPhone sau iPad (adică pentru iOS, mai succint), fără să scrii linii de cod și alte de-astea. Chiar vă recomand, dacă sunteți interesați, să faceți tutorialul, să vedeți ce simplu e!

Site-ul în sine este genial, fiindcă scoate programarea din mâinile dezvoltatorului incipient, ceea ce înseamnă că tehnologia asta este cu un deceniu înaintea vremurilor! Plus că dezvoltatorul e român, ceea ce ne coafează un pic, dar să revin.

Deci, de luni încep să-mi dezvolt o aplicație de iOS pentru blog, cu ultimele articole, ultimele comentarii, uploaduri pe YouTube (care se văd direct pe telefon!), ultimele locații de pe Foursquare, ultimele fotografii uploadate în instagram… Deci tot ce fac online, mai puțin Facebook, că ăla nu e chiar de interes.

No, aseară eram la muncă și, cum joi seara m-am culcat târziu doar ca să-mi termin aplicația (ce mândru eram de mine când am adormit), aseară am zis că s-o și public spre a o downloada de acasă, fiind rupt de foame, și, ei bine, ce să vedeți?

Pentru a o publica, trebuie să am cont de iOS developer, la doar 99 de USD pe an. Evident, n-am așa un cont! Deci am mușcat-o, clar. Practic, în cazul meu, ar trebui să dau 99 de USD pentru aplicația de iPhone a blogului.

Și serios că mă gândesc s-o fac, că io nu am prea multă minte și, oricum, sunt un limbă după chestiile tehnice. Totuși, sper să găsesc vreun benefactor care să aibă, deja, cont, să o publice el/ ea…

Oricum, faza era cam așa:

Cont de iOS… by robintel

1. Aș putea merge, ca până acum, să spun că am de plătit o rată, s-o plătesc și să sper că totul e OK. Și să risc să-mi iau țeapă.
2. Sau aș putea să mă duc la bancă, să plătesc și să mai fac ce?

Adică, ce anume îmi poate da banca pentru a atesta că nu am restanțe la ei, să nu mă trezesc că mă taxează din imaginație sau din amintiri?

Cine are experiență cu creditele, să-mi spună și mie? Mulțumesc anticipat!

Context: În unele zone sărace ale țării, oamenii au plecat lăsând de izbeliște apartamentele, fugind de sărăcie. Aceste apartamente au datorii și restanțe.

Ideea mea: Din câte știu, se poate face un fel de târg cu primăria, că-i plătește apartamentului părăsit toate datoriile, inclusiv impozitele, astfel încât să-l poți prelua în proprietate, după care să-l reamenajezi, că astfel de locații n-au nici tencuială pe pereți, nici geamuri, nimic.

Totuși, nu știu care este procedura exactă. Mă poate ajuta cineva cu niște sfaturi? A mai făcut cineva asta?

1. Vin în Cluj, după sărbători. Conectez computerul la curent, îl pornesc, își face niște actualizări, acestea nu merg, îl ia naiba și pierd trei ore încercând să-l repar. În zadar, se mișca precum un 486 cu 4 GB de RAM…
2. A doua zi, pe seară, vin acasă de la muncă, mă chinui să-mi fac treaba cu laptopul, dar nu mergea WiFi-ul, nu știu de ce.
3. A treia zi, pe seară, caut router-ul meu, să-mi fac singur WiFi, dacă vecinii îmi dau doar rețea, fără net. În zadar.
4. A patra zi, pe seară, mă enervez și pornesc cel de-al doilea netbook. Cu surprindere, oarecum siderat, constat că merge WiFi-ul de pe routerul meu, cu tot cu net. Inclusiv pe telefon.

Nu mi-am reparat, deci, desktopul, care tot ca naiba se mișcă, dar mi-am dat seama că WiFi-ul meu de pe router merge, deci l-am reparat, problema pe primul netbook fiind un driver imbecil.

Frumos, nu?

Cu un vădit efort mă abțin să nu înjur statul social pentru care niște oameni, iată, au ieșit în stradă. Și nici măcar nu sunt sigur că vreau să spun ceea ce urmează să spun, nu sunt sigur că vreau să scot scheleții din dulap și să-i expun public în maniera aceasta, poate, la limita decenței. Sau poate că din decența unui anume curaj călăuzitor în viață am, totuși, puterea de a spune cele ce urmează să spun și despre care nu sunt sigur că ar trebui…

Îmi pare rău, dar eu nu pot să cred în existența unui stat social. Pentru mine așa ceva este o inepție și nu poate exista. În principal pentru că acesta nu a fost acolo când aveam nevoie de el. Nu a fost acolo, alături de mine și de familia mea când, în verile anilor 1995 și 1996, din cauza bunei guvernări și a politicilor corect aplicate, noi mâncam grâu prăjit cu sare la felul principal, iar la desert orez porumb fiert cu zahăr. Sau combinații ale acestora, în unele zile când le aveam pe ambele.

Îmi pare rău, mi-e greu să primesc lecții despre sărăcie de la unii care nu știu ce înseamnă să numeri feliile de pâine și să ai dreptul la o felie și jumătate pe zi, în timpul săptămânii, și două în weekend, doar suntem creștini, ce naiba. Și mi-e greu să primesc lecții de viață de la oamenii care locuiesc în orașele mari și pline de oportunități. Să-mi fie cu iertare, dar trebuie să fii o putoare cretină, un hoț de la locul de muncă sau o năpârcă mincinoasă să nu poți mânca o pâine într-un oraș mare, în condițiile în care un cartier din Cluj are mai multe oportunități de muncă decât tot județul Hunedoara, cu ai săi 420,000 de locuitori, câți or mai trăi dintre ei, săracii.

Cum aș putea să cred eu în puterea și justețea unui stat social căruia nu-i păsa că suplimentul zilnic al nostru, copii fiind, era un ou făcut omletă și împărțit egal la patru? Sau când, în zilele mai bune, reușeam să strângem de o ciorbă cu ghiare de pui și ce resturi de legume se mai găseau prin casă, în general o mână de orez la patru litri de apă și ceva verdeață? Sau cum aș putea fi solidar cu alții, când nimeni n-a fost solidar cu noi, în zilele de vară când, pentru a face un ghiveci de legume, mama toca mărunt cotoarele de la ardei, puse deoparte în prealabil, nu aruncate cum fac chiaburii, alături de cele mai ieftine roșii din piață și cei mai mici cartofi?

Cum aș putea să râvnesc la un stat social față de care, în serile de toamnă, eram complet invizibili, în fața unei cucte (oale de presiune) cu cartofi porcești (din aceia mici), fierți cu sare? Sau când, în serile lungi de iarnă, trebuia să decidă fiecare pentru el cum vrea să își mănânce porția de pâine, eu având mereu grijă să-mi păstrez mereu o jumătate de felie, în general o treime din porția zilnică din acea perioadă, pentru a o mânca cu dulceață, să nu mă culc cu burta complet goală?

De ce aș vrea să contribui la bunăstarea altora pentru care nu existam atunci când ne era greu și când singurele zile bune erau cele în care se dădea chenzina și când părinții luau un baton de salam, cel mai ieftin evident, brânză telemea și mai multă pâine decât de obicei, ca să ne săturăm? Sau, mă rog, ca să ne potolim pofta?

Sigur, am avut și zile mai bune, când aveam bani de un suc, când aveam la masă sarmale sau șnițele de pui. Dar în perioada aceea erau accidentale și, dacă n-ar fi niște fotografii vechi care să le documenteze, acum mi-ar fi greu să cred că au existat cu adevărat și că n-au fost aievea. Totuși, în general îmi amintesc zilele și nopțile de neșansă, de neputință și frustrare, îmi amintesc de vremea când totul mi se părea de un uniform gri infect și rușinos și, cu regret, trebuie să admit că asta port în suflet, asta era viața mea atunci când m-am format ca om tânăr, la începutul adolescenței.

Adevărul este că mă răscolește și acum chestia asta cu adolescența furată, nu pot să mint, nu pot să neg sau să ignor. Cum aș putea, în fond, uita de zilele de weekend în care în familie se făcea chetă pentru pâine? Eventual și pentru două – trei kilograme de cartofi? Cum aș putea crede că o relativă bunăstare (de facto, un nivel de trai aproape decent) de dată mai recentă ar putea vreodată, cumva, ca prin minune, șterge tăieturile acestea atât de adânci și atât de dureroase și de vii din trupul sufletului meu?

Nu m-aștept ca cei ce protestează acum pentru un stat social să înțeleagă ce înseamnă să mănânci o jumătate de banană pe an, sau o portocală întreagă, de Crăciun, când se dădeau cadourile pentru copii, de la sindicat. Și nu m-aștept să înțeleagă ce fel de om trebuie să fii să refuzi invitațiile în oraș ale fetelor, pentru simplul motiv că nu-ți permiți așa ceva nici măcar dacă se plătește nemțește. Și nu cred că printre lătrăii care acum urlă din toți rărunchii că să li se dea și să li se facă se găsesc prea mulți care să înțeleagă aspecte precum: punem toată familia bani, de la cel mai mic la cel mai mare, ca să ne educăm, să ne luăm cărți, caiete, rechizite, minimul minimului din cât era cu adevărat nevoie. Și nu cred că tinerii de vârsta mea își mai amintesc, dacă au trecut vreodată prin asta, ce înseamnă să fii nevoit să alegi dacă mănânci sau să îți iei cele trebuincioase pentru școală.

Poate unora mai tineri li se va părea halucinant, dar când din două salarii aproape minime trebuie să trimiți patru copii la școală, chiar și un caiet ți se pare scump. Și, de exemplu, pentru că erau mai scumpe, împărțeam caietele de biologie și, de la jumătate, le făceam de geografie. Când se dădeau note pe caiete, evident că luam note mici, căci profesoarele cretine strâmbau din nas:

- Na, egalitate, săracilor. Luați de vă îndopați cu ea, până vă săturați, bă neputincioșilor.

Așa că făceam un inventar al minimului absolut necesar: caiet de clasă și de teme, la fiecare materie și gata, aia era.

Îmi pare rău, dar în condițiile în care nu am primit asistența de care aveam nevoie, statul social considerând că se poate și mai rău de atât, nu văd cum aș putea acum, principial vorbind, să fiu de acord cu așa monstruozitate. Pentru că, vremurile și circumstanțele erau de așa natură, am avut de făcut niște alegeri dure, pe care niciun copil, niciodată, nu ar trebui să le facă:

1. Vindem calculatorul nostru cel drag, singura alinare, calculator second hand pentru care am strâns bani doi ani de zile, ca să nu murim de foame și ca să ne mai plătim din datorii?
2. Dar, oare, ne permitem să pornim computerul? În fond, curentul costă.
3. Începe școala. Mama cu tata au reușit să scoată un CAR. Ce facem, ne luăm rechizite și haine, sau plătim facturile umfalte la apă, de 15 – 18 metri cubi de persoană, pe lună, pentru o familie de șase persoane cu restanțe pe mai multe luni?
4. Ce este mai important? Să-ți trăiești visele simple, de exemplu să ieși la un suc o dată pe lună, sau să-ți ameliorezi cotidianul?
5. Ce facem? Mergem la banchetul de clasa a opta, sau mâncăm un pic mai bine o săptămână?

Ce faci atunci când chiar și o ieftină și ponosită haină de la mâna a doua este prea scumpă? Ce poți să crezi, când la televizor se vorbește de bunăstare, președintele râzând și zâmbind galant, când efortul maxim pentru masa de sărbătoare costa cam cât două sticle de vin normal? Cum poți să nu crezi că este suprarealist ce se întâmplă? Ce faci atunci când ai cu ce, când dincolo de toate belele ai norocul de a avea cu cine și unde, dar n-ai bani de prezervative?

Îmi stă în gât, mă apasă ca un indecent baros pe piept cererea asta publică (de a vrea ca) “statul să ne dea de muncă” în condițiile în care, uitându-mă în jur văd că mai este atât de mult de dărâmat și de construit, căci de muncă este… Dar să nu divaghez.

Totuși, cel mai rău îmi pare de părinții mei. Poate că eu mai am șansa unui viitor mai bun, căci prezentul nu e rău. Dar ei sunt la vârsta senectuții. Și știu că oricâte bunătăți le-aș oferi când ne vedem, văd că oricâte lucruri de valoare le-aș oferi, nimic nu va putea șterge din neputința schingiuitoare a sărăciei covârșitoare pe care au simțit-o atunci.

Vedeți voi? Îmi amintesc și astăzi cum, de Crăciun, în anul 1991, mama a trebuit să ne mintă că a pierdut banii de jucării, “dorind să ne ia niște pistoale faine și negre, de zici că erau reale”. Țin minte și acum, era în pat, parțial acoperită cu o pătură ponosită, și plângea, la lumina galbenă a unui bec de 40 de wați. Biata mama! Plângându-și neputința, mai avea puterea de a încerca să ne mai țină vie flacăra copilăriei care, însă, la Crăciunul următor avea să se stingă complet, când părinții au trebuit să admită în fața noastră lipsa acută a banilor.

Atunci am aflat că Moș Crăciun nu vine la copiii cuminți, ci la cei ai căror părinți au bani de jucării. Și am aflat că orice fel de personalitate ai, oricât de prietenoasă, dacă nu mergi în excursie cu clasa ești pe jumătate marginalizat social. Iar în tabere n-am fost decât mai târziu, pe merit sportiv. Și am mai aflat că oricât șarm ai, dacă nu ieși în oraș, pentru fete nu exiști, nu contezi.

Deci nu, vă rog să înțelegeți că nu pot fi parte din angrenajul unui stat social ce, sistematic, mi-a măcelărit visele de copil apoi de adolescent, limitându-mi, ca adult, capacitatea de a visa, de a trăi și de a fi fericit. Cum pot fi eu fericit, dacă sunt incomplet, deposedat de acea minunată și inestimabilă parte a vieții numită adolescență? Și cum aș putea, după ce principiu, ierta oamenii vinovați de aceasta (Iliescu, Roman și șleahta lor)? Ca să ce?

Mai mult, ca circumstanță agravantă, în anul 2000 m-am înscris în organizația locală a tineretului social-democrat, luptând și militând activ pentru ca nimeni să nu mai treacă prin ceea ce am trecut noi. Iar dezamăgirea mea, a noastră, fiindcă eram mai mulți, este că politrucilor locali nu le păsa nici măcar de tineretul din partidul lor. Cum, dară, să le mai pese și de oameni? Dacă lor le păsa doar de imagine, cum să le mai pese de problemele reale ale cetățenilor? Cum să spun? Faza asta a fost precum ultima lopată de pământ pe mormânt, ca să mă exprim elegant.

De aceea, mă întreb, cu ce decență își poate cere dreptul la existență un stat social în care politicienii locali, ulterior poetic denumiți “baroni PSD”, își cumpărau vile și mașini străine mai repede decât ne puteam noi debranșa caloriferele de la termoficare, fiind prea scump să le menținem branșate?

Mă întreb cine poate înțelege că a susține un stat social, pentru mine este ca și cum acum aș fi și fut*t și cu banii luați?

Cine vrea să înțeleagă că a susține un stat social, în condițiile în care n-ai înfruntat sărăcia sistematică, pentru mine este egal cu inconștiența criminală sau reaua voință?

Cine mai simte că a vorbi despre socialismul teoretic atunci când ai trei mese pe zi este cel puțin ipocrizie ca să nu spun mai rău?

Îmi pare rău, știu că unii dintre cunoscuții mei vor vota pentru statul ăsta social. Le înțeleg decizia, deși mă doare. Pentru mine este ca și cum aș retrăi la infinit pericolul paralizant al unor asemenea zile sărăcăcioase și sumbre, de parcă deasupra mea planează riscul unui nesfârșit iad al sărăciei cumplite. Iar ei, dragii de ei, totuși votează pentru asta. Dar îi iert. Pe ei îi iert.

Nu-i iert, însă, pe cei direct responsabili pentru sărăcia cumplită prin care noi, și alte mii de familii de muncitori non-mineri din Valea Jiului și din alte zone sărace ale țării, am trecut. Așa ceva nu se iartă, cum nu ierți crimele de război și genocidul. Pentru că ce s-a întâmplat atunci a fost un adevărat genocid emoțional. Uitați-vă la generația mea, sunt suspect de mulți oameni neînsurați, procentual, față de alte generații. Cei de dinainte și de după sunt un pic mai fertili emoțional. Acum știți și de ce.

În fine, în concluzie vreau doar să spun că nu sunt și nu pot fi, deci, decât progresist, liberal (dar nu PNL-ist!), de dreapta, cum vreți voi. Pentru că stânga nu mi-a priit deloc, nici înainte de 1989, și nici după. Iar eu am învățat că doar prin muncă poți să ai, nu prin milogeală. La fel cum am învățat că doar familia mea și un cerc restrâns de prieteni merită asistența mea necondiționată. Îmi pare rău, nu pot fi decât un intelectual pragmatic. Și trist.

Să fiți prosperi și sănătoși!

P.S. Sper că acum înțelegeți ce am personal cu Iliescu și de ce nu voi putea niciodată, până la capătul zilelor mele, vota cu PSD-ul, respectiv de ce sunt un tip lipsit de veselie.

P.P.S. Nu cred că știți cât m-a întristat să retrăiesc prin cuvinte cele de mai sus…

P.P.P.S. Am reparat titlul, deci s-a schimbat URL-ul și, ca atare, s-au pierdut like-urile și “plus unu”-rile. Asta dacă vă întrebați…

Pe vremea aceea, deși a trecut destul de mult dar parcă a fost ieri, purtat de melodrama specifică vârstei, încercam să creez situații de genul: omul potrivit la locul potrivit pentru femeia potrivită. Câtă minte lipsă aveam!

Chiar țin minte că la un moment dat m-am deprimat gândindu-mă că m-am plimbat peste tot, pentru a fi la locul potrivit, așteptând-o pe femeia potrivită. Cretin, debil, dubios și duios, știu. Pentru că eram un copil iar iubirea, pentru mine, era ceva mistic.

Iar adevărul este că prima dată când intri în contact cu candoarea iubirii unei fete, ca băiat ești un pic marcat – în sensul că s-ar putea să-ți placă femeile toată viața și că o să vrei mai multă guriță și ălea – lucru care topește un pic logica și rațiunea și tot, sub văpaia fierbinte a pasiunii.

Nici nu știu, de fapt, de ce povestesc asta.

Unele dintre cele mai frumoase pasaje din poeziile mele le-am născocit așa, însă pe cele mai frumoase le-am pierdut irecuperabil, în general vorbind despre niște catrene, întrucât le-am scris în starea de mai sus, iar dimineața am constatat că am scris ceva, însă este criptic sau indescifrabil.

Sigur, am făcut efortul de a scrie caligrafic și cu litere mari de tipar dar, de câteva ori, tot ce am putut decripta dimineața din scrisul criptic din vis era câte o literă răzleață, uneori cuvinte răsfirate.

Cred că ar fi interesant de studiat, deci, limbajul acesta de la granița dintre veghe și vis. S-ar putea să fie chiar limbajul nativ al creierului care, transformat de educație și cultură, să evolueze sub formă de limbă. Și cred, de asemenea, că s-ar putea să fie un limbaj identic sau înrudit cu cel folosit de persoanele care vorbesc în somn…

Ce părere aveți? S-ar merita studiat așa ceva?

Mi se întâmplă deseori să trec pe lângă oameni dubioși. Ei bine, dacă au o karma extrem de negativă eu nu-i văd ca pe restul, ci doar ca pe niște oameni mai întunecați, ca pe niște siluete negre care înnegresc aerul din jurul lor.

Nu știu cum să spun, îi văd ca și cum ar radia lumină neagră în jurul lor, iar simpla lor prezență îmi ascute simțurile și mă face să intru într-o stare dubioasă în care cred că intră și vânatul când își dă seama că este în cătarea vânătorului.

Oare înnebunesc?