(Noaptea de Mai, Alexandru Macedonski)

Întrucât astăzi este ziua mea, când împlinesc o ne-secretă vârstă de treizeci de ani, îmi doresc să las deoparte cotidianul și rutina și să mă concentrez mai mult pe valorile intime ale individului: familie, cuplu, sănătate, ceea ce vă doresc și Dumneavoastră, de unde și motto-ul de mai sus.

Până în data de 11 Iunie 2012, cadența articolelor pe blog va fi una mult mai lejeră, cu unul, maxim două articole pe zi. Mai mult, este foarte probabil că voi avea acces la mail, dar nu și la Facebook sau Twitter.

Asta este, să ne regăsim cu bine.

Astfel, mă disperă la curme colegii de birou care-mi “tivesc” laptele și se lipesc de el în cafeaua lor. Din punct de vedere principial, simt că mă anulează, ne-păsându-le de sentimentele mele, pentru că nimănui nu i-ar plăcea să-și ia azi o cutie de lapte, și mâine să mai aibă doar de-o cafea.

Mă enervează la culme chestia asta, pentru că cel sau cei care fac asta dau dovadă de o totală nepăsare față de sentimentele mele, de demnitatea mea și de nevoile mele, demonstrând că nu mă respectă suficient încât să-i/ să le pese de ceea ce aș putea simți văzând că mi se dă cu flit pe banii mei, că până la urmă laptele este un produs.

Mă gândesc serios să-mi fac rost de un termos cu cifru sau cu lacăt, ca să nu mai pățesc de-astea, întrucât mă enervează la culme să fiu tratat într-o așa manieră. În fond, de ce să mă duc eu în bula hoților cu laptele meu, când pot să se ducă ei în bula mea și să-și cumpere propriul lapte? De ce să fiu anulat? De ce dreptul la propria demnitate să-mi fie anulat?

Eu am fost învățat să nu pun mâna pe ce nu-i al meu. Ei de ce nu pot să învețe? Chiar trebuie să-mi iau o alarmă și s-o pun în cutia de lapte, să bipăie la 100 dba când cineva își bagă botul în ea? Recunosc că m-am gândit și la asta…

No, știe cineva unde naiba găsesc un termos anti-hoți? Cu cifru sau lacăt, că simplu…

Ieșeam dintre-un magazin unde fusesem să-mi iau niște lapte. Nici nu ieșisem bine, că un cuplu de bătrâni frumos și curat îmbrăcați mă abordează pe un ton măgulitor de politicos:

- Nu vă supărați…

Dau să mă feresc și să plec, pe principiul “Nu am, nu dau, nu-mi pasă!”, dar moșul, parcă pățit, m-a prins de mână fără a mă atinge pe piele și mi-a spus așa:

- Stați, nu fugiți!

Ceva m-a îndemnat să nu mă zbat. Poate era decența din glasul și privirea omului, respectiv poziția nepericuloasă a doamnei sale care-l ținea de braț ca pe cel mai nestemat giuvaier.

- Nu vă supărați, îmi spune, căutăm un magazin de apometre, iar cei de la Someșul S.A. (Compania de Apă din Cluj) ne-au spus că unul este peste drum, fără a ne preciza unde, căci lor nu le pasă…

La naiba cu toți cerșetorii ăștia care ne-au încâinit (ne-au făcut să fim câinoși, adică), cum ne-au stricat ei pe noi! Văzând că nu mi se cere nimic, mi-a fost o rușine cum rar mi-a mai fost dat! Rar.

Păi cum să nu-mi crape obrazul de rușine? Cum?

Din păcate, l-am urmărit aseară pe Gândul.info și am rămas cu un gust amar. Discuția despre principii și etică era atât de superioară rangului moderatorilor, încât a fost ca și cum Einstein le-ar fi explicat niște ecuații de gradul al doilea unor giboni, cu regret o spun.

Domnule, nu mai sunt oameni care să accepte că valoarea unui principiu este mai mare decât valoarea unui interes de moment, oricât de legitim ar părea acel interes. Nu mai sunt oameni care să înțeleagă finețea demnității de a gândi și acționa vertical, în virtutea legii și, mai presus de atât, a principiilor bunului simț.

Poporul acesta este atât de îndobitocit de lupte politice și lupte de interese încât țelul luptelor pe care le dă nu mai este principiul după care se dorește ghidarea societății, ci este însuși interesul. Și e păcat că am pornit la drum în 1877 după niște principii și ne-am împotmolit în interese.

Îmi pare rău că oamenii pun interesul deasupra principiului și nu, nu e normal așa ceva. Nu ar trebui să fie, pentru că interesul trebuie să fie subordonat principiului, iar nu invers.

Mă doare rău țara asta. Mă doare rău prostia multora. Mă doare rău lipsa principiilor și omniprezența intereselor. Așa nu se mai poate. Dar oare om avea înțelepciunea de a nu nu lăsa drogați de propriul interes?

Și totuși, după ce le-am plătit ălora de la RAR taxa de 411 lei, am zis că nu le dau nimic, nimicuța, pot să stea și în limbă, că am cea mai OK mașină din lotul zilei (în afară de un Peugeot 407) și nu vreau să le dau nimic. Adică dacă și eu ar fi trebuit să le dau șpagă, ar fi însemnat că nicio mașină nu trece nesatisfăcută financiar. Ceea ce, iată, n-a fost cazul.

Știu, de exemplu, că pentru un Smart din 2003 s-au cerut 200 de lei și s-au dat 100, fiindcă inginerul cel gras avea alte planuri. Nasol. Știu că un alt inginer, tot gras, nu cel slăbuț la care am fost, face schema cu frânele: la testarea frânelor pe stand, când trebuie să calce frâna să se vadă cât de tare ține, o apasă până la jumătate și zice că nu țin frânele iar tu, grăbit să rezolvi, ești dispus contra unei sume cvasi-modice să ungi trecerea cu vederea a acestui aspect și să cotizezi la partid.

În fine, mă bucur că mi-am înmatriculat mașina și m-am scăpat de corvoada de a umbla după acte. Deși, tot m-a muit un pic statul român: taxa de primă înmatriculare a fost de 492 de lei în ziua când am plătit-o eu. Pe data de 19 Mai ar fi fost de 398 de lei, sau pe acolo, doar că drumul dus – întors de la Cluj m-ar fi costat tot atât. Pe de altă parte, cu noul guvern s-ar putea să crească, fiindcă porcii imperialiști vor să-și ia mașini, în timp ce alții mor de foame…

În fine, aveți experiențe nasoale cu cei de la RAR?

Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape -
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape…

Ecce Homo

2. Aș vrea… niște mere sau niște banane să meargă cu cafeaua asta.

3. Păstrez… în suflet fotografiile emoțiilor.

4. Mi-aș dori… atât de multe, pentru atât de mulți!

5. Nu-mi place… să mă simt neputincios.

6. Mă tem… de moartea celor dragi.

7. Nu pot să înțeleg… decât dacă nu vreau să înțeleg.

8. Aud…

And it feels right this time
On his crash course with the big time
Pay no mind to the distant thunder
New Day fills his head with wonder, boy

(Metallica, No Leaf Clover)

9. Îmi pare rău… că uneori mă ia gura pe dinainte.

10. Puțini oameni… mă mai mișcă.

11. Îmi place… să-mi fac tabieturile, mai ales acesta în care-mi beau cafeaua și scriu.

12. Nu sunt… ce par a fi.

13. Cânt…

Then it comes to be, yeah…
Then it comes to be, yeah…
Then it comes to be, yeah…
Then it comes to be, yeah…

(Metallica, No Leaf Clover)

14. Joc teatru… cu iluziile, și cărți cu dezamăgirile mele.

15. Niciodată… n-am știu să cer ceea ce mi-am dorit.

16. Văd… ceea ce alții încearcă să ascundă.

17. Rar… sunt nefericit.

18. Plâng… când mă simt neputincios.

19. Am nevoie… de o porție dublă dragoste. Să compenseze cu deceniile când îmi cam lipsea.

20. Ar trebui… să tac.

Via O fată naivă.

Trebuie să admit că mă simt puțin rușinat de faptul că ea s-ar putea să vadă în mine ceva ce pe mine mă stânjenește, chiar și-n relația cu mine însumi: sunt bolnav. Și mă intrigă faptul că ea  vede chestia asta și, totuși, mă iubește…

Înțelegeți? Nu știu cum de are mai are răbdare cu mine. Cred că este un fel de miracol mai mare.

“Vrum, vrum” îmi face inima când îl pornesc, controalele sunt logice, mai puțin la faruri, mașina e deșteaptă și chiar și când e semi-defectă (de la senzori, în general) merge cu 60 – 80 de Km/h, în Safe Mode cum ar veni.

Îmi place mie și tuturor celor cărora le-am arătat-o le place, inclusiv unor apropiați care m-au sfătuit să nu-mi iau mașină cu doar două locuri. Și chiar și lui soră-mea îi place, parcă aș și vedea-o conducând una, sincer.

Dom’ne, dacă nu vă place sau nu vă ține să conduceți, luați-vă un Smart cu două locuri. Nu cu patru, nu OZN, nu bărcuță, ci Smart Fortwo cu o cutie semiautomată, ca să meargă și automat și manual.

Vrum, vrum…

1. Când pleacă de pe loc, este iute ca vântul și ca gândul, ajungând de la zero la șaizeci de kilometri pe oră în cam patru – cinci secunde.
2. Este optimizat pentru viteze mici și medii. Între patruzeci și șaizeci, papă cam trei litri la sută. Între șaizeci și nouăzeci papă cam patru.
3. La viteze relativ mari, gen optzeci, este periculos să depășești, pe cutie automată cel puțin, fiindcă s-ar putea ca să schimbe viteza computerul de bord în timpul depășirii. Plus că e bine să te ții vârtos de volan, în timpul rugăciunii…
4. Stă bine pe drum, se încadrează în spații înguste și nu e pretențios decât la parcare. Încă n-am reușit să-l parchez astfel încât să fiu mulțumit.
5. Motorul toarce cu precizie elvețiană, cu toate cele trei pistoane dătătoare de cincizeci și cinci de cai putere.
6. Mașina este comodă și spațioasă, fiind cel mai ușor de condus mașină pe care am băgat-o în viteză.
7. Plinul costă cam 130 de lei.

Totuși, are și o chestie enervantă pentru cei care au condus Logan: comutarea de pa faza scurtă pe cea lungă se face altfel. Iar dacă învârți comutatorul ca la Logan, îți oprești lumina din faruri. Ceea ce nu prea e sexy!

Ca și concluzie: îmi place să-l scot pe Murgu la plimbare, fie drumul liber sau aglomerat cum a fost ieri, când m-am întors în Cluj,

Îmi pare rău. Sunt un tocilar grăsuț, cu dantură proastă și ochelarist, un pic rârâit și cam sincer în relația cu ceilalți. În afară de inteligență, nu prea am cu ce ieși la înaintare, că n-am atât de multe calități care să mă decoreze ca om în spațiul public. Sau, dacă am – poate am, dacă până la vârsta asta n-am învățat să le scot în evidență, acum nici atât nu o mai pot face.

Vreau să subliniez faptul acesta: cu cât mă aflu într-o companie mai frumoasă uman (trup, emoții, educație, cultură), cu atât mai tare încerc și eu să înfrumusețez adunătura plăcută, scoțând la înaintare inteligența care – să fim sinceri – nu e chiar atât de mare.

Deci nu, nu sunt arogant, ci doar încerc să mă ridic la înălțimea standardelor pe care mi le impun cei pe care îi stimez sau îi plac. Și-mi pare rău dacă, prin asta, par arogant. În circumstanțe mai normale, sunt chiar un tip OK.