Nu ştiu cum o cheramă, nu ştiu unde stă, cine este sau ce face, dar ştiu că avem un anume ritual comun. Ne întâlnim în fiecare dimineaţă, de fiecare dată lângă locul meu de muncă, eu mergând spre el, ea venind dinspre el, mereu pe acelaşi tronson de trotuar.

Într-un fel m-am obişnuit să ne întâlnim în modul acesta ciudat şi, sincer să fiu, n-am remarcat treaba asta până alaltăieri când, intrând în clădire, mi-am dat seama că n-am văzut-o. Normal, m-am întrebat de ce. Dar no, nu prea mult timp, că mai am şi treabă de făcut.

Ei, ieri dimineaţă am văzut-o din nou. În acelaşi loc, la fel, mergând spre locul de muncă (cel mai probabil, nu ştiu, că n-am întrebat-o). Eras îmbrăcată, ca de obicei, în negru, având pasul grăbit şi simpatic, ţinând cont că este minionă şi, ca de obicei, ochişorii ei ăia mici şi negri mă evitau. Bine, pe mine numai că nu m-a pufnit râsul. Adică no, suntem numai noi doi pe trotuar. Care sunt şansele să nu mă observe? Fiozofic vorbind, dacă aş fi ultimul om de pe Pământ oare m-ar observa? Şi ce spune asta despre mine? Mă întreb, totuşi, de ce-şi fereşte privirea. Este firesc să te uiţi la un om, atunci când treci pe lângă el. Este natural. Ea de ce nu se comportă natural? [R: – Ştie ea ce ştie…]