Tatăl meu mi-a salvat viața, de mai multe ori. Pot spune că este îngerul meu salvator și nu de puține ori a înfăptuit miracole. Ca atunci când, copil de cinci ani fiind, am mâncat un pumn de azotat (îmi plăcea că e sărat) și m-am învinețit tot. Aveam temperatură, eram vânăt și cu spume la gură.
Mama țipa în curte, la țară fiind:
- Nicule, moare copilul. Nicule, moare copilul.
Medicul le spunea părinților să cheme preotul, că la aproape 42 de grade Celsius el n-are ce să-mi mai facă. Și tata, atunci, aplică lama lui Occam, varianta pe care o știa el: bă, ori moare, ori scapă, din două – una. Și mă ia și mă bagă, nu știu cum, în fântână. Unde am stat trei zile. Am scăpat.
Evident, sunt mai tembel de atât. Așa că am recidivat și, la fix un an după asta, am băgat din nou azotat. Prima parte mi-o amintesc și acum, cu m-am furișat în podul șurii (ăștia credeau că au șanse cu mine), cum am deschis sacul, cum am luat un pumn de cristale albe și cum am mers să mă plimb prin curte. Și cum m-au găsit ăștia vânăt, înainte să-mi pierd cunoștința…
Vă jur, fazele sunt pe bune. Așa că pot spune, cu mâna pe inimă, că tatăl meu este îngerul și salvatorul meu, eroul meu. Asta vizavi de ceea ce spuneam, despre faza de la Maternitatea Giulești.
Aha, să înţeleg că dacă te pui cu burta într-un lan de barabule, scot ăia producţie record? =D
Oricum, pentru faza cu fântâna tre să ai ceva tupeu…gg =)
=D Ohoho, iese producția până la cer, că a avut timp să dospească. =D