Filmul Falling Down vine cu o teorie umană cel puțin interesantă, teorie conform căreia împingând un om normal dincolo de limitele la care acesta poate să reziste, acesta va ceda (în mod evident) și, considerând că nu mai are nimic de pierdut, va ajunge să facă niște fapte reprobabile.
Îndrăznesc să spun că, dintr-un anumit punct de vedere, filmul acesta se aseamănă, la nivelul involuției umane, cu Infernul lui Dante, pentru că prezintă într-un mod relativ descendent drumul psihologic al unui funcționar plicticos de la tristețe, la depresie, la disperare și, într-un final, la agonie. De aici și numele: zbor în jos sau, prin extensie, căderea unui înger.
Interesant este ceea ce se întâmplă când micile răutăți cotidiene ajung să provoace o nestăvilită emoție rece, emoție căreia îi cad victimă divreșii indivizi ce, prin răutățile lor, și-au atras asupra lor o criminală furie calculată, pentru că în mintea personajului oamenii răi sunt niște piedici ce stau în drumul lui spre fericire, fericirea de a-și vedea copilul, fetița.
În ciuda faptelor reprobabile pe care le-a făcut, personajul principal nu ne este înfățișat ca și un monstru, ci doar ca o victimă a complexității și răutății lumii moderne. Într-un fel psihotic, personajul principal este și o victimă a iubirii sale față de familie la fel cum, înr-un fel bizar, este și o victimă a propriilor valori (iubire, familie, justiție), valori care se regăsesc în majoritatea dintre noi.
