Lacul Vostok, imagine artificială (radar) din satelit

Ziua devenea din ce în ce mai întunecată și mai fadă, soarele rece semănând umbre din ce în ce mai lungi, coborând încet întâi gălbui apoi mai roșiatic pe cerul înghețat al lungii zile sudice a verii înghețate, iar pe măsură ce se apropia toamna, temperatura începea să scadă simțitor, de la -40^oC la -55^oC, la -66^oC și apoi, pe măsură ce întunericul cuprinde gheața ca o moarte, ca o paralizie dureroasă, până la un ucigător -88^oC.

Baza de cercetare antarctică Vostok, vedere din Google Earth

Fără niciun dubiu, vremea era aspră aici, la Stația Antarctică de Cercetare Vostok, unde o echipă de cercetători muncea de zor la străpungerea celor peste 3,500 de metri de gheață până la suprafața lacului Vostok, lac complet izolat de mediul extern acum probabil douăzeci de milioane de ani, din Terțiar, de pe vremea când majoritatea Antarcticii era împădurită, cu diverse animale mișunând prin codrii deși, când gheața încă nu pusese stăpânire pe continent.

De fapt, misiunea cercetătorilor era una destul de interesantă și de ingrată totodată, ei trebuind să foreze în adâncime și să ia mostre din lacul care a format un ecosistem închis unic pe Pământ și asemănător cu mediul submers de pe satelitul Europa al planetei Jupiter, lacul acesta având o apă ce era catalogată ca fiind cea mai pură de pe Pământ.

Forarea spre lacul Vostok, la o adâncime de peste 3500 de metri sub gheață, suprafața lacului fiind cam la 500 de metri adâncime sub nivelul mării, fundul lacului fiind la o adâncime cam de 900 - 1000 de metri sub nivelul mării

Pentru cercetarea acestui mediu unic, aveau nevoie să ajungă să ia mostre de lichid și, pe cât posibil, mostre biologice, pentru analize bacteriologice, virusologice și biologice de tot felul, având grijă ca presiunea apei marelui lac subteran, cu o suprafață de 16,000 de kilometri pătrați și un volum de 5,400 de Km3, volumetric fiind de trei ori mai mare decât Lacul Ontario, cel mai mic dintre Marile Lacuri ale Americii de Nord, să nu erupă vulcanic la suprafață.

De fapt, problema în sine n-a fost să foreze, ci să foreze prudent, ceea ce era problematic în condițiile în care vara era pe sfârșite, ultimele avioane de plecare de pe continent fiind programate în doar câteva zile, iar fără o forezare prudentă, presiunea miliardelor de tone de gheață ce apasă peste apa lacului ar putea forța apa să țâșnească la suprafață, producând un eveniment de proporții. În fond, fiecare metru pătrat din suprafața lacului adânc de 350 de metri era presat de greutatea a 3,500 de metri cubi de gheață, presiune suficientă pentru a topi gheața a a transforma-o în apă, cu atât mai mult cu cât căldura geo-termală a fundului lacului aflat la nouă sute de metri adâncime sub nivelul mării este probabil să poată susține viața și să asigure, spre fundul lacului, condiții propice vieții.

Sistemul subglacial Vostok aferent lacului

Vă dați seama, toți cercetătorii erau entuziasmați la gândul descoperirilor epocale ce aveau să fie făcute în domeniul microbiologiei, al bacteriologiei și biologiei în special în domeniul vieții în condiții extreme și zeci, poate sute sau chiar mii de specii noi de viețuitoare necunoscute încă aveau să fie descoperite în lacul primitor de sub acest vast deșert înghețat…

Însă finalul verii nu avea să fie unul fericit nici pentru cercetători, nici pentru știință, întrucât tensiunea acumulată apă și în gheața de acrețiune a declanșat un scurt cutremur ce a fisurat iremediabil pereții canalului îngust al sondei, producând un cutremur local și răbufnind la suprafață cu o furie incredibilă, asemenea petrolului când este extras, pulverizând un munte de gheață deasupra bazei, îngropând Baza de Cercetare Antarctică Vostok. Iar presa doar a precizat scurt:

O echipă de cercetători din Rusia a dispărut în mod misterios după ce a pierdut contactul cu colegii din Statele Unite în timp ce făceau săpături pentru a ajunge la un lac subteran care se află de 20 de milioane de ani sub gheaţa Antarcticii.

Sursa

Lacul Vostok văzut prin sonar (albastru)

Nu mai are rost să precizăm că apelurile radio ale celorlalți cercetători de la stațiunile de cercetare vecine au fost în zadar și că eventualii supraviețuitori care încercau să se salveze din capcana albă folosind mijloacele de încălzire din bază aveau fie să se sufoce din lipsa oxigenului în clădirile în care se aflau, fie să moară din cauza gerului, dacă se puteau totuși elibera, iar o eventuală echipă de salvare ar fi putut veni de-abia în nouă luni, când va fi început vara antarctică.

Însă atunci va fi fost deja cu mult, mult prea târziu.

P.S. Povestea este fictivă, însă informațiile sunt reale. Oamenii ăia nu mai răspund la apelul radio, ceea ce nu e deloc de bine.

P.P.S. Sursele foto sunt în linkuri.

P.P.P.S. Să le spună cineva celor din presă că denumirea corectă este de Antarctica, nu Antartica.

P.P.P.P.S. Voi ce credeți că s-a întâmplat acolo?

Oamenii sunt niște simple numere cu suflet, mă gândeam contemplând ideea că pentru a fi un om bun, este suficient să sădești fericirea în mai mulți oameni decât întristezi. Desigur, asta nu înseamnă că a fi în slujba binelui este un lucru facil, deși este natural. Sau, mă rog…

Să fiu sincer, de multe ori am contemplat filozofic ideea de luptă dintre bine și rău care se dă în sufletul fiecărui om, mai puțin în sufletul meu, pentru că eu am fost dintre acei foarte puțini în care sufletul este ancorat atât de tare în binele altora încât…

Dar nu, că nu am vrut niciodată să fiu perfect, ci doar mi-am dedicat toată viața și vocația binelui celorlalți. Iar asta nu mă face perfect, nu mă face neapărat mai bun, ci doar mă face să fiu iremediabil legat de munca mea, de meseria mea.

Îmi dau seama că nu sunt ceea ce s-ar încadra în tiparele normale, ba chiar admit că s-ar putea să fiu un caz atât de extrem de psihoză, încât să fi ajuns pe partea cealaltă, să fiu un invers-psihopat. E cam nenatural, știu, dar cineva trebuie să se sacrifice pentru binele absolut al celorlați, cu atât mai mult cu cât vorbim despre chirurgie pediatrică.

Sigur, au fost momente în viața mea când atârnam între Dumnezeu, boală și familie, dar eram atât de absolvit de munca pe care o făceam încât nu mi-aș fi iertat mie să trebuiască să aleg între familie și pacienți. Nu mi-aș fi putut niciodată ierta să nu-mi pot petrece timpul alături de pacienți. După cum spuneam, oamenii sunt un fel de numere cu suflet și aș fi avut de ales între soție și copii, și pacienți. Iar pacienții sunt mai mulți. Aritmetica sufletului e simplă și nu cântărește la fel ca rațiunea.

Poate am un fel de har, poate este doar o iluzie, poate este doar ceva ce nu poate fi explicat rațional și științific, dar eu simt că văd potențialul unui copil, viitorul, viața, fericirea cu supărările care vor veni, cu bucuriile inerente și tot. Și când vezi toate acestea în fața ochilor, chiar înainte ca cel vizat să le vadă, simți că ai un fel de responsabilitate divină, simți că este de datoria ta să nu-ți tremure bisturiul în mână în timpul operației și să faci un fel de pact cu divinitatea pentru a-l face bine pe copil.

De fapt nu, eu nu am fost un chirurg pediatru, ci am fost un semănător de vise împlinite. Și deși acum, la final de viață, nu mai am o familie, deși am locuit într-un spital, chiar și după ce am fost obligat să mă pensionez, pot spune că am avut o viață mai plină și mai împlinită decât orice familist.

Acum plec dintre voi fără niciun regret. De fapt, plec într-o anume semi-uitare, întrucât dacă cei 50,000 de pacienți m-au uitat, înseamnă că mi-am îndeplinit vocația și nu mai sunt bolnavi, deci nu mai au niciun motiv să mă păstreze în gând și în suflet. Deși eu încă îi mai păstrez pe toți la mine în suflet. Pe toți și pe fiecare în parte, pentru că toți sunt parte din mine, iar Dumnezeu este parte din toți.

De fapt, îi mulțumesc Domnului care acum mă cheamă la el, și dintre voi plec împăcat că am putut face atât de mult bine, atât de mulți ani! N-aș fi putut face nimic fără harul divin pe care Dumnezeu mi l-a insuflat. El, Dumnezeu, era chirurgul. Eu eram doar unealta Sa.

Dar adio! Să fiți sănătoși!

Monolog imaginar al doctorului Alexandru Pesamosca (1930 – 2011). Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Aveam doar șase anișori când Ghiță Nebunu m-a momit într-o clădire părăsită și m-a batjocorit, violându-mă, folosindu-mă, umilindu-mă și lovindu-mă în toate felurile posibile, amenințându-mă că dacă nu fac ce spune el o să mă omoare și o să mă îngroape într-un mormânt nebinecuvântat și nesfințit din cimitir.

Vă dați seama, chestia asta m-a marcat, cu atât mai mult cu cât nimeni nu mi-a luat apărarea și niciun adult n-a fost dispus să mă apere și să-l pedepsească pe pedofil. Iar eu aveam doar șase anișori și aceea a fost vârsta la care am început să mă simt ca întemnițat în propriul meu trup fragil.

Am învățat că nimănui nu-i pasă mine nici măcar la nivel declarativ, lăsându-mă de izbeliște când aveam cel mai mult nevoie de încrederea lor. De la polițiști la asistenți sociali și familie, cu toții au fost prea ocupați ca să aplece urechea la drama mea.

Mă simțeam de parcă toți aveau dreptul la justiție, numai eu nu, pentru că eram doar un copil, de parcă copiii nu pot fi victimele nebuniilor animalice ale adulților.

Polițistul îmi spunea că să nu-mi mai folosesc imaginația acuzând un om inocent și că să-mi văd de treabă. Ba, chiar, mi-a spus că am noroc că nu mă arestează pentru declarații mincinoase.

Nu înțelegeam nebunia și absurditatea asta. Cum adică eu sunt vinovat pentru ce am pățit? Eu sunt doar un copil? Cum adică când o să cresc mare o să înțeleg? Cum adică mint? Cum adică să stau liniștit? Oare nu înțelegea că în rușinea mea am încăput ca într-o celulă de închisoare? Cum să mă mai lege? Și unde?

Timpul trecea iar eu mă afundam tot mai mult în rușinea asta în care mă simțeam ca într-o celulă din ce în ce mai mică și mai neîncăpătoare. Iar rușinea de a fi fost violat mă copleșea, făcându-mă să fug de fete și de afecțiune ca un câine hulit.

Și nu e drept, nu era drept ca doar eu să sufăr, înțelegi? Nu era just. De fiecare dacă când o fată care îmi plăcea se apropia de mine, dintr-o dată deveneam un cretin și un idiot, îndepărtând-o de teamă să nu-mi afle secretul!

Poate că aș fi fost dispus să-i iert bătăile și abuzurile sexuale, dar nu m-am putut niciodată împăca cu ideea unei vieți complet lipsite de afecțiune. Asta, deja, era prea mult pentru sufletul meu deja chinuit.

De multe ori, în momentele în care eram perfect singur, ca și cum mi-ar fi fost teamă să nu las în libertate demonul care creștea în mine, mă întrebam cu rușine dacă nu cumva faptul că am fost violat m-a transformat la rândul meu într-o bestie,  dacă nu cumva am devenit homosexual în urma violului.

Faptul că am fost abuzat de un bărbat mi-a săpat în ființă niște șanțuri de netrecut, forțându-mă să duc o viață limitată din punct de vedere sentimental. Sexual nici nu mai putea fi vorba de ceva, devenisem atât de feroce în a-mi atenua instinctul sexual din cauza rușinii încât devenisem, la propriu, impotent psihic.

Și nu era corect, nu era drept. Deveneam adolescent și viața mea ar fi trebuit să se învârtă în jurul unei anume sexualități care acum era tulbure. Și știam sau, mai de grabă, speram că voi avea o șansă. Speram că voi găsi o fată în fața căreia să pot să mă deschid, care să mă înțeleagă și care, cu blândețea ei, să decapiteze monstrul cel negru din mine.

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Viața a făcut ca eu să fiu o victimă a unui pedofil nemernic. Și nu am fost ajutat. Așa că instinctul de conservare a crescut în mine un al doilea monstru, la fel feroce ca și întâiul: demonul răzbunării, cel care devenise, în umbra monstrului sufletesc dat de abuz, un fel de monstru al izbăvirii: nu puteam fi liber decât răzbunându-mă, nu puteam omorî monstrul abuzului sexual decât eliberându-mă de abuz, lăsându-l în urmă, îngropându-l.

Iar într-o seară, chiar zilele trecute, îngerul izbăvirii mi s-a arătat și mi-a zis așa:

- Du-te pe strada cu teii bătrâni.

M-am dus. De aproape opt ani eram în căutarea izbăvirii, a liniștii interioare și căutam o cale să zdrobesc zeghele reci ce m-au încarcerat în mintea mea, în trupul meu tânăr și abuzat. Eram prizonierul trupului și al minții mele și puteam să fiu izbăvit fie printr-o moarte nenaturală fie printr-un act de justiție carnală.

M-am dus acolo, pe strada cu teii bătrâni, unde m-am întâlnit ca din întâmplare cu Ghiță Nebunu’ care m-a ademenit într-o clădire, spunându-mi că a găsit ceva la gunoi. Pretextul lui a fost că m-a chemat să-mi arate și mie. Pretetul meu a fost că sunt prost și uituc. Așa că m-am dus cu el, iar când am ajuns acolo Ghiță m-a luat în brațe și mi-a spus:

- Te iubesc!

Atunci îngerul izbăvirii a deschis ca un fel de poartă din mine spre mine. Luminoasă, de data aceasta. Acum aveam puterea să mă lupt cu monstrul care crescuse în mine atâta timp. Așa că l-am lovit pe Ghiță în genunchi și în piept, împingându-l într-o groapă adâncă.

Din cauza căzăturii destul de mari era încă amețit și confuz, așa că am încercat să profit de ocazia care mi se arătase și am ales să merg pe calea izbăvirii și chiar în timp ce mă gândeam la asta am căzut peste el, lovindu-l și mai tare.

M-am lovit și eu, dar izbăvirea era aproape. Așa că l-am lovit cu ce am găsit: i-am dat niște bolovani în cap și în piept, gâfâiam și-mi mușcasem limba din cauza căzăturii, mă durea și-n suflet  și în instinct, dar eu îl loveam în neștire. Cu bolovanii în cap și în piept.

Și-mi doream să moară, să mă izbăvesc. Și cu cât suferea  mai mult, cu atât cerul izbăvirii devenea mai albastru. Sub mine, Ghiță horcăia sânge ca un porc la înjunghiat, iar eu îl loveam cu aceeași milă pe care mi-a arătat-o și mie când m-a abuzat sexual. Deci îl loveam neîncetat și cred că l-am lovit minute în șir, pentru că horcăielile lui disperate deveneau din ce în ce mai rare și mai slabe, până când s-au oprit.

Iar când acestea au încetat și s-a lăsat liniștea, toți îngerii au început să cânte, iar cerul izbăvirii s-a deschis pentru mine. Și știam că voi merge la închisoare, doar că închisoarea în care mă vor pune nu va fi nici pe departe la fel de amară, de grea și de întunecată ca cea în care Ghiță Nebunu’ mă osândise pe nedrept ani de-a rândul.

Polițiștii s-au mirat când le-am povestit tot fără nicio urmă de regret. Cum să regret că am redevenit liber? Cum să regret faptul că s-a făcut dreptatea cărnii? Cum să-mi pară rău că am ucis un monstru cu chip de om? Și cum, oare, nu pot ei să înțeleagă că nu am cum să regret că din victimă am devenit agresor?

Poate ei își imaginează că n-am să dorm bine noaptea? Din contră, chiar azi noapte, în arest, am dormit bine. Nici nu știam, de fapt, ce înseamnă să dormi bine, până azi noapte, pentru că e prima dată de când mă știu eu când n-am visat că-mi iau bătaie pentru că nu vreau să-l ling în fund, la propriu, pe Ghiță.

Ghiță era mort și acum nu mai avea cum să mă bântuie. De fapt, până să moară, era mereu cu mine, abuzându-mă în fel și chip, în mintea mea, umilindu-mă până în halul acela în care îmi era mie rușine cu mine. Acum, însă, acum eram doar eu și n-avea cum să-mi pară rău.

Sigur, voi sta la închisoare până voi împlini douăzeci și șase de ani, dar prefer să-mi petrec doisprezece ani în închisoarea lor decât să mai petrec măcar o singură zi în rușinoasa mea închisoare.

Nu-mi pasă că rudele lui mă consideră un monstru, un criminal și un nenorocit. În fond, infracțiunea depinde și de care parte a gratiilor te afli. Iar eu eram deja în interior. Sigur, regret un pic că ei n-au vrut să accepte că monstrul era Ghiță, dar nu mai vreau să-mi petrec nicio zi dorindu-mi ceva de la cineva.

Viața mea s-a terminat cu adevărat când încă nici nu începuse de-a binelea.  Nici nu știu cum să spun altfel decât rușinat și privind în jos.

Dar astăzi sunt izbăvit.

No, stau băieții, cugetă, și până la urmă își fac curaj, de vin cu OZN-ul la firat din supermarket. Se pun ăștia cu OZN-ul deasupra magazinului, noapte pe la trei, fac un pic de pâl-pâl-pâl până teleportează una – alta la ei în vehicul, după care o taie hoțește.

No, și li se face foame la băieți. Așa că merg în sala de teleportate să vadă ce și-au luat: conserve de carne, mezeluri care mai de care, sucuri, alcoale, chestii. No, unul dintre ei, mai fomist (probabil de la Haslui, cu H, din constelația Poldova) se apucă să citească acolo:

- Sare, acid citric, monoglutamat de sodiu, acid ascorbic, E-uri, chestii.

Exasperat, ălalalt îl întreabă – probabil era din galaxia Ultenia:

- Bine, bine, și unde îi mâncarea?

"N-aș putea spune care a fost planul lui Dumnezeu în legătură cu noi și, nu, nu mai înțeleg misterele acestei lumi, nu-i mai văd splendoarea și lumina de altă dată. Pentru că acum doi ani am pornit, alături de familie, pe un nou drum, am avut parte de un nou început, început care ne-a fost răpit și care s-a transformat brutal într-un coșmar.

Tocmai ce ne-am mutat la Mediaș, aveam căsuța noastră, căminul nostru și viața părea să intre pe făgașul pe care ni l-am dorit dintotdeauna. Numai că visul frumos s-a spulberat într-un hău fără scăpare, devenind un inimaginabil coșmar fără ieșire și fără fund, coșmar din care nu ne-am mai putut trezi.

Pentru că la scurt timp după ce ne-am trăit noul început, soția mea, îngerul și lumina rostului meu pe acest pământ, s-a îmbolnăvit de un incurabil cancer care ne-a măcinat complet, atât financiar cât și spiritual. Și, Dumnezeule, m-am luptat pentru îngerul meu, ființa mea ce dragă, harul meu pe pământ.

Pur și simplu, cred că universul și-a pierdut justiția. Poate că boala nu alege, dar Dumnezeu o poate face. Sau, Doamne iartă-mă, poate Dumnezeu este însăși boala. Altfel nu-mi explic de ce mi se întâmplă asta tocmai mie, cel care și-a tratat aproapele cu iubire și înțelegere, cel a cărui ușă era mereu deschisă celor în căutarea unui refugiu, acelora care avea nevoie de orice fărâmă din multul, poate prea multul pe care-l puteam oferi.

Am luptat pentru îngerul meu, soția mea. Însă medicii au refuzat s-o mai opereze, deși am îngenuncheat în fața lor. Vedeți voi? Eram atât de disperat încât, printr-un gest izvorât din cea mai profundă iubire, m-am lepădat de Dumnezeu. Dacă acesta a fost un test al credinței, cu siguranță că l-am ratat.

Dar o vedeam stingându-se precum o lumânare uitată în ploaie pe treptele de piatră ale bisericii. Și, odată cu ea, se stingea în mine orice urmă de speranță, de bucurie, orice har pe care, până atunci, l-am avut.

Iar copiii noștri, Doamne!, erau pedepsiți să-și vadă mama stingându-se cu niște dureri atroce, dureri pe care nici chiar morfina nu le mai poate domoli. De copiii plătesc pentru păcatele părinților, atunci justiția aceasta divină este revoltătoare și injustă în cel mai bun caz. Pentru că noi, familia noastră cu frică de Dumnezeu, nu meritam una ca asta.

Paradoxal, singura ieșire din acest infern este însăși moartea, astfel încât să ne retrăim paradisul în lumea celor trecuți dincolo sau, poate, printr-o reîncarnare. Și acest gând perfid, dar optimist, a pus stăpânire pe mine, ca un demon. Și, acolo unde n-a reușit șubrezita-mi credință, am încercat să rezolv cu medicamente, internându-mă la un spital de psihiatrie.

Eram deprimat pentru că, pentru a-mi salva îngerii, soția și cei doi copii, trebuia să le curm viața, să ne despărțim pentru totdeauna, eu mergând în iadul cel mai iad. Dar, poate așa, ei aveau să fie iarăși fericiți în raiul în care, inevitabil, trebuiau să ajungă. Pentru a fi din nou fericiți, eu trebuia să mă sacrific în eternele chinuri ale iadului.

Acesta a fost singurul gând cu care m-am eliberat din spital. Iubirea cere sacrificii. De ce n-ar cere, atunci, chiar și sacrificiul suprem, o condamnare pe veci în infern?

N-aș putea spune că mi-a fost greu, mi-a fost imposibil. Iubirea față de familia mea, față de ei, făcea totul, totuși, să pară mai ușor, mai digerabil. Doar că durerea aceasta copleșitoare îmi amorțea gândurile, făcând-mă să-mi pierd, de multe ori, șirul ideilor. Dar niciodată, absolut niciodată, n-am pierdut din vedere esențialul: îngerii mei trebuiau să fie din nou împreună, în rai. Fără mine, dar măcar vor fi fericiți, așa cum am fost, poate, odinioară.

Așa că i-am dus să o vadă pe mama lor pentru ultima dată pe acest pământ. Aș vrea să și-o amintească mereu frumoasă, zâmbitoare și luptătoare, ca să o poată recunoaște mai ușor printre îngerii din rai iar ei, o familie de îngeri, să se scalde în bunătatea plină de căldură a lui Dumnezeu.

I-am dus să-și vadă mama pentru ultima dată, după care i-am dus la biserica unde slujeam, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, pentru a nu rătăci drumul spre rai. Pentru că doar din biserică drumul spre rai este cel mai scurt. Acolo, dealtfel, mi-am și dus la îndeplinire planul meu de a-i ajuta să ajungă în rai, să o aștepte pe mama lor ce, în curând, va veni la ei.

Așa că, prima dată, m-am apropiat de fiul cel mic, plângând. M-a întrebat, înlăcrimat și el, de ce plâng. Și i-am spus că trebuie să ne despărțim, că trebuie să să fie din nou fericiți și că să mă ierte pentru tot ceea ce am să fac. L-am implorat să înțeleagă și să nu uite că ceea ce am făcut a fost din cea mai pură și mai profundă iubire.

Am luat cuțitul în mână, ascuns privirii, l-am apropiat de gâtul lui, am apăsat cu putere, el a început să strige, însă rana a făcut ca totul să pară doar un țipăt, dar iubirea mea pentru el a făcut să nu-mi tremure mâna, deși plângeam cum n-am mai plâns niciodată în viața mea până atunci. N-aveam dreptul să greșesc și să-l las în viață, să se chinuie singur pe lumea asta atât de injustă. Trebuia să fiu absolut sigur că va ajunge în rai, să fie alături de mama lui. Așa că i-am crestat gâtul, provocându-i o rană adâncă, ca să nu se chinuie pentru mult timp.

Era întins pe jos și sângele i se amesteca cu respirația-i periată și nebună. Inima mea a murit atunci, pe loc, privindu-l cum se sfârșește, la lumina unui bec galben și obosit, într-o odaie prăfuită. Pentru el, casa lui Dumnezeu i-a devenit și poartă spre rai, dar și mormânt. Aș fi vrut să-l țin în brațe, să-i spun că-l iubesc nespus, poate încă m-ar fi auzit, dar a trebuit să plec grăbit spre fiul cel mare, ascuns la etaj, pentru că și el trebuia salvat. Și el avea nevoie să fie din nou cu mama lui, fericiți, în rai.

Țineam strâns cuțitul în mână, de pe lamă se scurgea sângele la fel cum din mine se scurgea orice ultimă fărâmă de credință. Așa m-am apropiat de fiul nostru cel mai mare, aflat la vârsta la care viața este doar un mugur blajin de primăvară. Plângea. I-am spus și lui că-l iubesc și că trebuie să fac asta, ca să fin din nou fericiți. Nu părea a înțelege, dar simțea că iubirea mea pentru el este nemărginită, așa că nu s-a opus.

I-am crestat și lui gâtul, la fel de adânc, ca să fiu sigur că va ajunge și el în rai, ca să fiu sigur că se va stinge repede și nu se va chinui mult. Îi vedeam trupul risipindu-se cu mișcări brutale, agitate și speriate. Din rana de la gât țâșnea un sânge cald amestecat cu un aer ce nu va mai putea prelungi o dramă fără margini. Rămăsesem absolut singur în iadul cel mai iad de pe pământ, ca un fel de preambul al iadului în care urma să mă scufund pe veci.

Rămăsesem singur în întuneric, iar mirosul de sânge începea să-mi amorțească nervii. Dacă vroiam să-mi duc planul până la capăt, trebuia să mă pedepsesc singur pentru ceea ce am făcut, în speță pentru iubirea fără margini față de familia mea. Așa că m-am aruncat în fața trenului. Vedeți simbolul? Un tren, care îi duce pe oameni undeva, mă va duce și pe mine. Doar că în gara aceea nu voi mai găsi brațele calde ale copiilor mei și ale soției mele, în schimb voi găsi un coșmar etern.

Trebuia să fac asta, dacă vroiam ca ei, măcar ei, să fie din nou fericiți. Nu-mi pasă că voi fi osândit pe veci la cele mai groaznice chinuri, iubirea mea pentru ei a fost, este și va rămâne absolută, până la sacrificiu. Și, dacă trebuie ca eu să mor pe veci pentru ca ei să trăiască fericiți în rai, da, îi iubesc până la sacrificiu. În fond, asta face un tată și un soț bun. iar eu am fost, sunt și voi fi un tată și un soț bun.

Vedeți voi? Nici măcar Dumnezeu nu s-a putut împotrivi iubirii mele față de ei. Și, când mă va pedepsi, căci mă va pedepsi, o va face știind că păcatul meu suprem este izvorât dintr-o iubire supremă. Și poate atunci va ezita."

No, din site în site, băieții ajung să vadă primul lor film porno uman. El și cu ea se sărută. Cei doi klingonieni discută (are și rimă):

- DaH vam ‘oH QaQ!

- vam ‘oH rur maH ta’!

- chaw’ maH legh latlh!

În scena următoare din film, el stă întins pe spate, ea îl sărută acolo jos, prin locul esențial.

- jatlh nuq?

- DaH vam ‘oH ghobe’ nuq jIH leghta’ choltaH!

- nuq ghaH neH Daq tlhap?

- nuq?

- vam ‘oH nuq maH ta’ Daq chenmoH ‘oH teH!

- nuq ‘oH ghaH nob?

- jIH ta’ ghobe’ Sov!

Intrigați, klingonienii se uită mai departe. Ea stă capră, el o ia pe la spate. Klingonienii se uită câș, oripilați:

- jIH Sov, ghaH neH taH!

- qatlh?

- ghaH ghobe’ tlhap ‘oH, ghaH cha’.

- SoH Har?

- legh, chaH ta’ ghobe’ jatlh. chay’ chaH chenmoH nob Daq latlh chugh chaH ta’ ghobe’ jatlh?

El și cu ea se termină simultan (deh, doar e film). Cei doi klingonieni:

- jIH Har nob ghaHta’ QaQ

- HIja’, chaH chenmoHta’ Da.

- ‘ach nuqDaq ‘oH taH?

- SoH Har taH ghaHta’ toy’taHghach?

- ghaH ‘oH taH?

- ghaH ‘oH Daj toy’wI”a’.

- SoH Har ghaH nob Daj?

- ‘Iv laH ja’? Dochvammey ghotpu…

P.S. Puneți mouse-ul peste fiecare replică și lăsați-l nemișcat una – două secunde, ca să vedeți ce vorbesc ăia.

Se făcea că eram într-un fel de vale e unui defileu. În dreapta mea, cum priveam spre miazănoapte (ceea ce noi numim Nord) erau niște pereți abrupți, plini de verdeață, iar în fața mea se deschidea un fel de poiană, un platou cu iarbă mică și deasă.

Dincolo de râul ce curgea prin râpa din partea stângă, se vedeau niște tunele feroviare și calea ferată la același nivel cu noi și limitau niște vârfuri stâncoase și abrupte, nefiresc de abrupte, lucru care m-a făcut să-mi dau seama că nu sunt pe planeta noastră.

Într-adevăr, după design, calea ferată părea a fi de construcție umană, însă niciuna dintre plantele de acolo nu-mi părea cunoscută. Și, nu știu cum, ceva mă atrăgea, într-un fel psihotico-magnetic, spre versantul din dreapta mea. Știu că mai eram cu un grup de exploratori, toți neînarmați, și căutam ceva, nici noi nu știam ce, un fel de semn pe care-l simțeam că ar fi acolo.

No, mergând mai spre partea de început a platoului, pe lângă niște stânci extrem de abrupte, am găsit o ușă dintr-un ciudat metal albastru, destul de rezistent dealtfel. Întrucât mecanismul de închidere a ușii era extrem de rudimentar, am reușit să o deschidem.

În interior era un fel de scară îngustă, de genul scărilor de incendiu de la noi, scară ce cobora adânc în pântecul muntelui. Deasupra scării era un fel de trapă, cu o roată de genul celor de la submarine, lucru care ne-a și atras atenția, dealtfel.

De aceea ne-am cățărat un pic, prin exterior, până am ajuns la un fel de terasă aflată la numai câțiva metri deasupra platoului, terasă ascunsă privirii de stâncile abrupte. Curioși, deschidem trapa și privim uluiți în jos. Scara cobora mult mai mult decât ne-am dat noi seama la o primă privire.

După dimensiuni, cred că extratereștrii erau umanoizi, ceva mai mici ca talie decât noi, oamenii. Cam două treimi, din ce estimam noi. La fel, la o primă privire, estimam că tunelul era vechi de vreo 80, poate 100 de ani. Și, explorând un pic, am ajuns la concluzia că erau niște tunele de evacuare de urgență. Încă nu știam noi și ce fel de urgență.

De pe terasa unde ne aflam, eram iarăși atrași în acel fel psihotico – magnetic, de data aceasta spre versantul pe unde trecea calea ferată. Știam că acolo sunt mai multe tunele, scrutam stâncile, dar nu le puteam vedea.

Intrigați, coborâm de pe terasa de stâncă pe platou și mergem spre marginea dinspre apus. Destul de jos, poate la 40 de metri, curgea un râu puternic și vijelios. Nu aveam cum să trecem pe partea cealaltă, dar știam că și acolo, pe versantul pe care-l priveam cu jind, se află alte asemenea tunele.

No, îi dau băieții drumul la vizualizare și încep să asculte, comentând de pe margine.

- maH ‘oH pa’ vo’ QaQ DIchDaq! chay’ ta’ta’ maH tlhap Daq ‘Ij Daq vam?

- ghaH Qot Hutlh pItlh!

- ‘Iv ‘oH pa’ Hutlh quv?

- ‘oH ‘oH rur ja’ta’ tlhap Sut lItha’ ‘ej jIH DIchDaq ghobe’ ghaj SoH vam ram!

- joq ‘oH ‘oH rur ja’ta’ maH DIchDaq ghobe’ pol Suv!

Și băieții încep să râdă extrem de zgomotos, distrându-se la maxim, continuând să comenteze de pe margine:

- ‘oH pa’ loDpu’ ‘Iv Har vam Qot? ‘oH rur ja’ta’ ghoS pa’ ‘ej maH DIchDaq chaw’ SoH yIn!

Deja băieții râd absolut isteric și incontrolabil, la așa glume bune și încep să bage de la ei și mai tare:

- maH ghaj ‘op latlh Qot rur vam!

- maH ghoS Daq roj tlhap maH Daq lIj pIn ‘ej ghaH DIchDaq ghobe’ Hegh joq SoH ‘oH nIH!

Evident, băieții nu s-au mai putut concentra de la așa dume haioase și, ca atare, nu și-au mai făcut tema, picând la examen. Peste ani au ajuns căpitani de nave. Vă rog să faceți abstracție de klingoniana de mlaștină. Puneți mouse-ul peste fiecare propoziție și lăsați-l nemișcat una, două secunde, ca să vedeți ce vorbesc ăia.

-  jIH yImev yaj!

- nuq?

- chaj voqghach.

- qatlh?

- jIH legh chaj Duj vIHtaH Daq yav ‘ej legh ‘oH vIHtaH poS joq nIH.

- vaj nuq?

- jIH tlhob jIH’egh chugh Duj vetlh ta’taH ghobe’ vIH poS joq nIH ‘oH ghobe’ vetlh ‘ar Huch Daq nob.

- jatlh nuq?

- chugh ghobe’ Hoch Duj vIHtaH poS joq nIH qatlh ‘oH maH leghtaH vam?

- joq qatlh chaH ta’ ghobe’? vIH ta’ chaH ghaj Duj vetlh laH neH vIH ‘ej ghobe’ mev vIHtaH?

- jIH yImev Sov. ghotpu chenmoH jIH tlhob jIH’egh.

 

Vă rog să faceți abstracție de klingoniana de baștină. Puneți mouse-ul peste fiecare propoziție și lăsați-l nemișcat una, două secunde, ca să vedeți ce vorbesc ăia. Nu pierdeți episoadele următoare cu doi klingonieni care se uită la un film porno, la un western sau la o telenovelă.

Bonus haios: klingonienii, o specie războinică, ar asculta manele, că sunt cu dușmani.

L.E. Cred că acesta este primul blog din românia unde s-a scris în klinogoniană.

[...]

Țin minte că-l văzusem într-un parc trăgând-o pe o fată de păr și aruncând cu pietre într-o pisică. Mi-am spus atunci că acest băiat n-are cum să ajungă om întreg la cap și că, într-un fel sau altul, cineva ar trebui să-l învețe valoarea inocenței și frica de Dumnezeu. Dar nu, nu acela a fost momentul decisiv.

Acest moment a venit vreo doi ani mai târziu, când părinții l-au înscris la cursurile noastre de după amiază, cursuri ce se terminau la lăsarea serii. Știam că e greșit și că n-ar trebui să o fac, îmi spunea conștiința, dar dacă valoarea conștiinței ar fi fost relevantă, cu siguranță că n-am fi avut cruciadele.

Avea râsul dureros de angelic, părul bălai și cu firul subțire, ochișorii albaștri și carnea atât de fragedă încât, pentru mine, ea un înger coborât pe pământ și care-și pierduse calea cea sfântă. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă jertfesc eu pentru el și să-i arăt ce înseamnă mizerie umană, întuneric, pierzanie. Știam că doar coborând în iadul cel mai negru va putea încerca să-și regăsească lumina, va putea încerca să redevină înger. Iar eu doream să mă sacrific pentru el.

Era o seară rece și ploioasă de toamnă când mama lui, o femeie cu frica lui Dumnezeu, m-a sunat și m-a rugat să-l țin peste noapte într-una din umilele cămăruțe ale parohiei, întrucât ei trebuiau să meargă la înmormântarea bunicului copilului.

Bietul de el, era îmbrăcat doar într-o pijama cu delfinuți albaștri, dintr-un bumbac moale. Avea ochii plânși și era chiaun de somn. L-am pus în pat și am dat să ies din cameră, cu ultimele puteri, de parcă o intensă lașitate mă cuprinsese, de parcă nu mai eram capabil să mă sacrific pentru el. Dar, când să ies, mi-a spus:

- Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit.

- Dar ce păcate ai, fiule?

- Într-o zi eram cu bunicul la magazin și am vrut să-mi ia o jucărie, un elicopter din metal, cu telecomandă. Era cea mai frumoasă jucărie pe care o văzusem vreodată.

- Ascult.

- Și bunicul mi-a spus că nu poate să mi-o ia. Și atunci, de supărare, i-am spus că vreau să moară. Și acum a murit.

A sărit din pat plângând și m-a luat în brațe, cerându-și iertare și tremurând de la atâta plâns. Am simțit atunci o anume sinceritate în vorbele lui care, pur și simplu, mi-au dat curajul necesar să mă sacrific pentru el. Era ca ultimul urlet de disperare al îngerului care zăcea în el, așteptând să fie eliberat. Așa că l-am luat de mână și l-am pus în pat, după care m-am așezat și eu lângă el, strângându-l în brațe. Și atunci n-a mai plâns, dar m-a întrebat:

- De ce a trebuit să moară bunicul?

- Neînțelese sunt căile Domnului.

De fapt, atunci am înțeles că, prin sacrificiul meu, urma să fac jocul Divinității. Așa că mi-am luat mâna dreaptă și am început să-l mângâi pe părul lui cel frumos. Și n-a mai plâns. Și apoi l-am luat iar în brațe. Iar el tăcea în continuare. Așa că, printr-o mișcare, mi-am băgat mâna în chiloțeii lui cei strâmți și am început să-l mângâi la puțulică.

S-a speriat și a început să plângă, întrebându-mă ce fac, iar eu îi spuneam că aceasta este calea pe care Dumnezeu a ales ca el să meargă. Mă ruga să mă opresc, iar eu îi spuneam să tacă și să se concentreze, să vadă lumina și toți îngerii ce zboară frumos în jurul nostru.

Of, Doamne, avea pielea atât de catifelată, tremura tot în brațele mele, era ca un miel ce-și aștepta păstorul pentru a-și regăsi turma. Și-atunci mi-am zis că el este mielul pentru acre trebuie să mă sacrific. Așa că, cu atenție, mi-am luat degetul mijlociu și i l-am înfipt în fund. El tăcea și scâncea de durere. Ceva mă face să cred că vedea lumina și că aceasta îl orbea. Sau că bătăile din aripi ale îngerilor ce, negreșit roiau în jurul nostru l-au speriat.

Apoi, încet, mi-am luat degetul mare și i l-am vârât în fund. Era atât de cald și de îngust. Îi simțeam căldura, ca un foc, și știam că mai are în el o fărâmă de iad, fărâmă ce trebuia scoasă. Așa că mi-am scos prohabul și i l-am băgat încet în fund. El plângea de durere și mă ruga să mă opresc, iar eu îi spuneam că doar când va crește va înțelege binele pe care i l-am făcut.

Împingeam încet dar, văzând că demonii din el sunt mai puternici, am început să împing tot mai adânc și tot mai tare, ca într-un fel de ritual de exorcizare. Ca să nu urle i-am pus perna pe față, în timp ce eu, un om al luminii, îl posedam cu furie în întunericul camerei. Acum, deși durea, era posedat de lumina din mine.

N-a trecut mult și el nu mai scâncea. Diavolul, necuratul a fost scos din el, iar eu eram obosit, speriat și transpirat.  Dar sacrificiul meu a fost încununat de succes. Învățasem încă un suflet pierdut ce înseamnă durerea, pierzania și neputința. Acum redevenise înger. Iar eu, într-un act de sacrificiu, îl eliberasem. Acum putea să zboare din nou.

Neînțelese sunt căile domnului.

[...]

[Nu pot să cred ce grețăloșenie a ieșit în urma articolului lui Arhi și a unor filme stricate pe care le-am văzut în tinerețe, despre niște preoți mai "deosebiți". Acum sper că se înțelege de ce mă uit cu precădere la SF-uri. Pe mine mă doare inima când citesc ce am putut scrie mai sus, nu vă mint. No, dacă vă mai ține, mai am o incursiune mintea violatorului din Berceni.]