Trebuia să mă prind atunci, pe loc, când mi-a spus că ea, în locul meu, dacă ar fi fost un bărbat de vârsta mea, ar fi futut tot ce are țâțe, în timp ce perplex o priveam rușinat de monogamia mea puerilă. În fond, faptul că devenisem bărbat cu mult înainte nici măcar nu era merituș meu, ci al unei femei care a văzut în mine ceea ce eu, prostește, încercam să ascund. Iar acum, peste ani, deși eram bărbat la trup, la suflet nu eram decât un copil rătăcit într-o lume de oameni perverși și prea grăbiți să-ți explice ce înseamnă să fii bărbat.

Eram orbit, în iubirea mea, crezând că, în felul ei, poate mă iubește și ea. Și eram orbit de teama de singurătate care îmi bloca orice inițiativă, anulându-mă într-o asemenea manieră încât deși A. și-a primit cadoul de la ea în ajunul Crăciunului, Crăciunul petrecându-l departe de mine, cu familia, s-a gândit și la mine cam în jurul datei de întâi Martie, ceea ce nu prea mă coafa.

[...]

Ultima dată când am văzut-o a dat să mă sărute. Văzând aceasta, m-a pufnit râsul și am plecat, ca și întâia dată, fără a mă uita înapoi. Doar că de data asta râdeam cu poftă, nu dintr-o anume cruzime interioară ce ne caracterizează, în anumite momente, pe toți, ci pentru că, în sfârșit, ea a reușit să vadă în mine ce era de văzut. Atâta, doar, că era prea târziu. Între timp, devenisem complet bărbat și, pentru prima dată după mult timp, nu mai eram al doilea sau al treilea bărbat, o plasă de siguranță a unei plase de siguranță, ceea ce acum, cu adevărat, mă coafa…

[...]

Or, marea nu este mereu la fel, ea se schimbă câte un pic în fiecare zi, câteodată fugind de nisipul plajei și îndepărtându-se de mal, câteodată apropiindu-se de plajă și invadând-o cu valurile sale câteodată mai agitate și mai furioase, pline de nebănuirea pasiunii, sau câteodată mai molcome, pline de înțelegerea amoroasă a cuplului, mereu în mișcare și transformare precum însăși plaja care nu este niciodată mereu la fel…

Așa a fost și atunci, în amiaza aceea târzie și exagerat de geroasă, când ne-am întâlnit în apropierea unei grădini zoologice, un pic îmbujorați de gerul aspru, un pic tumultuoși de nerăbdarea ce în noi semăna niște semețe frisoane de pasiune aprigă…

Mi-a plăcut, adevărul e, că mi-a luat mâna în mâna ei și s-a comportat atât de firesc, de parcă mâna mea ar fi aparținut mereu mâinilor ei călduțe, cu degetele delicate ce mă strângeau ca-ntr-o cupă protectoare, liniștindu-mi eternele îndoieli interioare.

Dar geniul ei era mai presus decât atât, parcă simțind acea otrăvitoare îndârjire cu care mă opuneam sistematic oricărei schimbări, știind să-mi ocolească viciul acesta putrezit, protejându-mă de mine însumi și de ceea ce nu doream să fiu!

Am realizat apoi, râzând în sufletul meu, că tocmai am descoperit secretul păcii mondiale, că dacă toți bărbații fioroși ar realiza că tot ce au nevoie este o strângere tandră a mâinilor în mâinile moi ale unei femei, dacă s-ar identifica cu lumea aceasta nouă, poate că n-ar avea nevoie de mai mult sau de o lume mai mare…

Apoi, fix după ce-am gândit aceasta, gândurile mi-au tăcut și s-au așezat molcome la umbra soarelui ce apunea în fața noastră, și-apoi până și cuvintele tăceau, și nu mai auzeam ce-mi spune, doar îi simțeam căldura lângă mine și, dincolo de cuvintele ei, îi auzeam gândurile și bucuria de a mă avea așa cum, doar atunci, poate pentru prima dată, puteam fi a unei femei. Total.

[...]

Nu mult după aceea, pe străzile reci și înghețate, prin întunericul adormit al înserării de iarnă, ne furișam încet spre cuib, ca doi pinguini ce, în noaptea aproape polară, își trăiau primăvara iubirii.

[...]

Biata de ea, încerca să mă privească în ochi, încerca să regăsească în mine acel om pe care odinioară l-a lăsat în urmă, acel om pe care numai tu îl mai puteai vedea și care nu mai exista decât pentru tine, chiar dacă erai prea ocupată pentru a-ți împlini visele.

În lumina amiezii târzii o priveam cu fragedă stătea pe scaunul de paie din fața mea, cum încerca să-mi zâmbească și să mă înduioșeze, avea tenul bronzat de la soarele nou, iar cuvintele mele o înfiorau, îi dădeau vigoare, trăire și energie. Și se vedea pe sfârcurile ei, dintr-o dată mai tari, dintr-o dată mai încordate. Doar că astăzi n-aveam chef decât să mă joc pentru că, deși din când în când îmi permit luxul de a privi în urmă, niciodată nu mă întorc, de fapt, înapoi.

Iar astăzi vreau doar să sorb vară, prin toți porii, vreau să pierd noaptea pe cetate, să văd stelele, luminițele depărtării, să-mi împart singurătatea în doi și, dacă ai fi chiar lângă mine, poate aș deveni complet. Aș fi ca un fruct înroșit de soare și mângâiat de briza călduță a după amiezii târzii, poate că aș avea coaja groasă și amară, da aș fi, totuși, dulce, așa cum îi stă bine unui fruct misterios.

Poate că este doar beția luminii, dar te simt lângă mine.

Așa că mi-am luat un pat anemic, spitalicesc, și l-am demontat pentru a-l putea căra până sus, în vârful turlei. Un pat, o noptieră și două rafturi îmi erau, în fond, de ajuns, pentru că nu mobila în sine era relevantă, ci felul în care era dispusă în camera pătrată a clopotului.

De fapt, am ales clopotnița aceasta tocmai pentru că avea un frumos balcon de jur – împrejur, avea storurile albe, lângă biserică, mai jos de fântâna cu izvor, era o piață și nimic nu-mi otrăvea orizontul. Îmi plăceau umbrele storurilor, vântul care șuiera și, câteodată, câteodată aproape că o simțeam lângă mine, aproape că o vedeam șezând lângă mine pa marginea patului, lângă noptieră, zâmbind în lumina soarelui cald care o lumina precum pe o zeiță, zâmbindu-mi galeș și purtând o albă rochie de in înflorat prin care cu patos îi puteam revedea formele, nurii, zâmbind spunându-mi că sunt prostuț și că ea mă iubește, în timp ce-și aranja părul mângâiat de briză călduță a verii.

Trăind în armonie cu natura, mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, undeva deasupra orașului, simțeam că ajung la un fel de echilibru existențial. M-am mutat mai aproape de Dumnezeu și, într-un fel profan, simțeam că eu sunt propriul meu Dumnezeu, numai că atunci când intram în contact cu Divinitatea simțeam că nu intru în contact cu o parte din mine, ci cu ceva mai mult, mult mai mult. Într-un fel foarte ciudat, Dumnezeu era o parte din mine într-o manieră asemănătoare în care și eu eram, profan vorbind, o parte din Dumnezeu.

Or, chestia asta îmi dădea puterea de a fi oricine aveam nevoie să fiu, îmi dădea putere, liniște. Eram întrucâtva complet, dar eram gol. Poate că omul este, inițial, gol, urmând ca dragostea să îl umple, să-l completeze, să-l definitiveze. Eram gol,. căci fără iubirea ei totul era sterp.

Îmi luasem un scaun pescăresc și-l așezasem pe balcon, spre a savura a nu știu câta oară, apusul ce cădea peste acoperișurile caselor de pe un deal. Sau, câteodată, când nu puteam să dorm, când mă trezeam devreme, mutam scaunul în partea opusă, ca să văd răsăritul. De fapt, pentru mine erau importante acest ritualuri, fiindcă-mi dădeau optimismul unei noi zile, unei noi zile în care ea să urce treptele spre vârful turlei, să aibă o floare de mac în părui-i negru, cântând de veselie si spunându-mi  râzând că nu pot fugi de ea, fiindcă ea este frumusețea însăși.

Ea era atât de frumoasă, atât de vie, atât de umană încât m-a silit să mă mut mai aproape de cer, spre a fi cât mai departe de ea. Paradoxal, fiind mai aproape de cer, eram mai aproape și de ea, întrucât ea este îngerul iubirii mele veșnice.

[...] Plutesc într-o descumpănită stare de dubiu, în care culorile și valorile s-au inversat într-un hidos univers de neînțeles. Și cred că am ajuns să-mi doresc negru pentru a avea parte de alb, și cred că am ajuns să-mi doresc a fi un demon pentru a fi, în fapt, îngerul tău.

Și cred că doar greșind mai pot avea dreptate deși, paradoxal, greșind știu că doar voi fi greșit, nu doar față de mine, nu doar față de tine, ci și față de ceea ce mi-am dorit mereu să fiu. Dar mi-e rușine cu liniștea ce parcă se lasă peste ceea ce ar fi trebuit să însemne ceva, mi-e rușine că ceea ce odinioară era totul acum este doar un nor de praf ce aleargă spre alte zări, trăiesc într-o ciudată stare de durere plicticoasă și aș vrea doar să sufăr, măcar pentru a ști că încă n-am murit [...].

"Te iubesc chiar şi atunci când restul lumii te urăşte, te accept chiar şi atunci când tu însăţi nu te accepţi, refuzi cu îndârjire să primeşti acest compliment absolut şi, mai mult, tu crezi că tot ceea ce fac, ce-am făcut şi ce voi face pentru tine, toate acestea, le fac din egoism. Cineva nu mă înţelege!"

Privind retrospectiv, admit că nu puteam face mai mult, nu atâta vreme cât doar eu vedeam haos acolo unde ea vedea ordine. Şi liniştea asta nenorocită, ce îmi plăcea, acum mă scoate din minţi. Parcă nimic nu sparge amrţitul amurg urban. Ştiam că se va ajunge la asta, o simţeam. Parcă o vedeam ascunsă după ficusul din colţul de lângă fereastră, privindu-mă insistent de lângă un tablou al unui pictor obscur şi cel mai probabil ratat. Oricât talent ai, nu poţi picta cu mâna încelştată, la fel cum nu poţi vedea adevărul înconjurându-te cu iluzii. La fel cum nu poţi iubi hrănindu-te cu ură.

Parcă totul era o competiţie nenorocită, precum cea dintre ţânţarii ce mă pândesc pe pereţi, aşteptând să se ospăteze din vlaga mea. Eram doar sătul de competiţii, eram sătul să aleg să pierd. Nu, nu se putea altfel, orgoliul ei fiind prea mare. Nu mai puteam altfel, parcă m-aş fi subminat, la fel cum sticla mată a candelabrului subminează lumina şi aşa destul de pală a becurilor astea ecologice făcute de bunul şi prietenul popor chinez, cu care, dealtfel, avem multe în comun.

Astfel vegetam eu pe canapeaua tare ce, de multe ori, mi-a dat vânătăi pe fese. Scrumiera mă privea şi ea, aşteptând să mă servesc din otrava ei. Dar nici ţigările cele tari nu mă mai ademeneau. Mă săturasem până să şi fumez, până să şi fac altceva în afară de a mă răzvrăti total. Regretam faptul că am coborât DDT-ul din pod puţin prea tâziu, când nu mai avea efectul necesar îndreptării vadului prin care prezentul curgea ca un râu, la început furbund, apoi tot mai încet şi mai încet, până a ajuns doar un biet pârâu aproape uscat.

Am încercat, o dată, să-l pictez. Dar nu am reuşit, pentru că era mereu schimbător şi, între două pensule agitate aşezate pe pânza veche şi uscată, acesta devenea când negru, când albastru, când roşu, când alb, în mii de nuanţe. Nu am destul talent încât să prind pe pânza eternităţii ceva atât de efemer. Şi nici nu mă puteam concentra, gândul fugindu-mi prin mii de locuri, pe mii de cărări, precum cea care ducea la salcia bătrână şi ruptă, ce între timp a murit, de unde priveam, la răsărit, ceaţa ce se ridica din valea plină cu cireşi înfloriţi.

Avea mereu o floare în păr. Iar buzele ei mereu mă ispiteau. În astfel de momente aş fi vrut să fiu un pictor orb, să nu poată privirea mea să cuprindă atâta frumuseţe ireproductibilă. Acum, totuşi, o priveam cu alţi ochi. Priveam un viitor, al ei, în care ea îşi plimba pisica de zgardă pe stradă, doar pentru a nu fi singură, doar pentru a avea o fiinţă lângă ea.

Privind restrospectiv, nu puteam face nici asta, fără a plăti eu preţul gărgăunilor ei. Indiferent de cât de mult însemna ea pentru mine, nu am putut face asta, pentru că ea însăşi n-ar fi fost în stare să facă asta pentru ea. Şi mă doare, privind retrosepctiv, că am pierdut-o fără să pot face ceva în privinţa asta. Individualismul ei mă înlătura mereu fără ca eu să mă pot opune. Îi devenise un fel de relfex prin care îi pedepsea pe cei apropiaţi. Care, invariabil, alegeau calea vieţii, îndepărtându-se de ea.

Retrospectiv, regret că nu am fost mai puternic, că nu am putut produce un şoc suficient de mare încât să sfarm barajul de pietre, de stânci, ce muta al nostru râu pe un vad nou, pe un vad rău… Retrospectiv, ştiu că am iubit-o prea mult. Retrosepctiv şi introspectiv, ştiu că regretele ei, toate, sunt şi ale mele. Sunt un prost, retrospectiv şi introspectiv vorbind.

Intrasem pe strada mea strecurându-mă pe trotuarul îngust şi uscat dealungul căruia erau parcate maşinile vecinilor şi priveam strada pustie. Îmi plăcea. De multe ori, când mă simt pustiit, admir pustiul, ca şi cum două pustiuri alăturate s-ar anula, sau măcar atenua reciproc. Sau poate că îmi plăcea acest pustiu tocmai pentru că reprezenta vizual ceea ce purtam, cu greutate de plumb, în suflet. În toată liniştea asta, însă, creştea, tot mai mare, mai acută, revolta mea care, ca de obicei, avea să se petreacă în linişte, pe nesimţite. Citisem undeva că doar tăcând poţi să îţi controlezi furia.

Din păcate sublimul interior pe care-l trăiam avea să se termine subit la vederea clădirii galbene, masive şi vechi, cu acoperiş dintr-o ţiglă ciudată, rotundă şi artistică, la a cărei mansardă locuiesc. Mereu mi-a plăcut să locuiesc la mansardă pentru că mă simt mai aproape de stele şi de Divinitate, mai sus decât oraşul în sine, deasupra acţiunii şi lucrurilor. Sună egoist, ştiu, dar mie aşa îmi place.

Am intrat pe poarta veche, vopsită neglijent într-un brun închis şi scârţâind mereu, cu o clanţă mare şi aproape ruginită, veche de când timpul, ce dă în gangul interior. Îmi plăcea felul în care lumina unui bec gălbui lumina frunzele celor doi copaci rahitici ce stăteau sub el. Verdele acela, în mii de nuanţe, cu galben şi negru, îmi dădea energie. Într-un fel, era realitatea supremă, în care oricât de mult ai întoarce o chestiune, mereu vor rămâne feţe, încă, nevăzute ale acesteia.

Se lăsase răcoarea peste oraş şi peste mine, aşa că m-am îndreptat spre uşa din stânga, cu lemnul ei putrezit şi vopseaua verzuie scorojită de vremuri, intrând în scara întunecoasă ce duce spre paradisul meu, căminul meu. Cele câteva becuri chioare dispuse aiurea mi se păreau enervante şi leneşe, apoape inutile. Dacă tot nu fac suficientă lumină atunci, bănuiesc, nu au niciun rol, nicio funcţie.

Scările, dispuse precum laturile unui pătrat, mă aşteptau, murdare, să le urc, cum aş urca o scară către un nivel superior al propriei existenţe. Culmea, n-am găsit niciodată o astfel de scară iar dacă ea, totuşi, există, înseamnă că pe undeva, şi îmi place să sper asta, eu am luat liftul. A doua uşă, pe stânga, la mansardă, stau eu. Aici este, dacă vreţi, micul meu palat, de fapt un apartament modest în care stau cu chirie.

Fiindcă sunt un om cu tabieturi, fără să stau pe gânduri închid uşa după mine, după ce intru, pun cheile pe un dulăpior ce stă fix lângă uşă, alături celelalte lucruri pe care le car mereu după mine. Aprind lumina, mă descalţ, îmi dau jos din haine şi intru în bucătărie să-mi pregătesc o cafea sau un ceai, ceva. Unul dintre motivele pentru care am ales să stau aici este dispunerea mobilierului în bucătărie. Masa şi colţarul sunt fix lângă balcon, de unde îmi place, adeseori, să privesc apusul sau răsăritul. Spaţiul, fiind larg, completa atmosera deschisă a crepusculelor. Şi îmi plăceau şi draperiile, vişinii, ce contrastau destul de violent cu pereţii galbeni, un pic afumaţi, şi cu perdeaua gri, modernă.

În seara asta ceva irecuperabil a murit în mine într-un mod extrem de brutal. Văzând-o în braţele lui am înţeles că roul meu în acest joc stupid este doar de a fi un pictor mediocru, nici suficient de genial nici suficient de ratat pentru ea. Stătea în braţele lui ca prinsă într-un vis, o dulce iluzie, privindu-l cu un anume zâmbet provocator şi cu anume ochi, totul într-un fel în care, am înţeles pe loc, ea nu mă va privi niciodată. Adevărul acesta, oricât de amar, trebuia, în sfârşit, să îl accept. Şi mă luptam cu mine însumi să-l accept, însă micile minciuni, strategic amplasate, din vorbe şi din gesturi, mă trăgeau înapoi cu o tărie ridicolă. Dintre toate adevărurile pe care ajungem să le cunoaştem cel mai tare dor cele pe care le simţim, îmi spuneam.

În seara asta ceva grav s-a întâmplat cu mine. Poate pentru ea era doar o răbufnire emoţională, cum adeseori au câinii când scapă de lanţ, însă pentru mine era precum ultima lopată de pământ aruncată peste un mormânt proaspăt. Sperasem până în ultima clipă că îi pasă de sentimentele mele, pe care le afişam făţiş şi fără menajamente, însă adevărul nu este niciodată ceea ce speri ci ceea ce este dat de dovezi! Iar dovezile contraziceau flagrant tot ceea ce-mi spusese, toate gesturile şi toate speranţele mele. Atunci, într-un anume fel tăios, am dezgropat securea războiului cu mine însumi.

Paradoxal, nu o uram pe ea, ci pe mine şi propia-mi incapacitate de a fi ceea ce aveam nevoie să fiu pentru a fi, cu adevărat, cu ea. Incapacitatea asta nu mi-am iertat-o niciodată. Era ca un fel de act de trădare faţă de mine însumi. Ajunsesem, chiar, să mă urăsc şi pentru faptul că gesturile sale, de o anume tandreţe rară, nu-mi erau destinate mie. Şi nu, nu vorbea gelozia din mine, ci veşnica revoltă faţă de mine însumi. Felul în care îşi ţinea bărbia ridicată, cu ochii întredeschişi şi provocatori, cu buzele unite ce se cereau sărutate chiar în acel moment, jocul mâinilor, trupul însăşi, toate acestea nu-mi aparţineau mie şi asta sporea, mereu, revolta faţă de mine însumi.

Am încercat din nou să pictez, pentru că suferinţa este muza artei, însă nu m-am putut concentra. Depăşisem acel prag critic peste care creativitatea este inhibată. Eram în salonul de lucru iar parţiala operă la care lucram aştepta acum de ceva săptămâni, ca şi cum un adevăr evident ar fi fost orbitor pentru ochii sufletului. Măcar dacă era o lucrare grea, dar nu era. Mi se ceruse, la comandă, să pictez o natură moartă cu nişte gerbere într-o vază dintr-un metal închis, sub formă de clepsidră, alături de o foaie, o piersică,  două pere şi două mărgele albastre. Evident, tenta tabloului era erotică, însă, în răzvrătirea mea, îmi pierdusem capacitatea de a percepe. Încet, încet începeam, parcă, să nu mai simt, lucru care mă deprima şi mai tare, pentru că neavând-o pe ea, nu mai aveam decât arta mea, pe care acum începeam să o pierd.

M-am aşezat pe un fotoliu situat în colţul de lângă geam, mi-am aprins una ditre ultimele ţigări şi am început să privesc afară căutând, cu privirea, un punct de sprijin, ceva care să mă ţină în căderea mea. Câteodată frumosul mă ajută să mai pot, să mai îndur. Raţiunea, însă, îmi spune, adeseori, să cedez şi să merg mai departe. Chiar şi lupta asta dintre raţiune şi pasiune mă obosea şi mă descumpănea. Ca ultimă soluţie am încercat, fără succes, să o sun. Ştiam, îmi va spune să n-a auzit telefonul, din cauza unui motiv credibil. Eu am să pretind că am s-o cred, în realitate ea fiind o fire extrem de individualistă. Când îi este ei bine nu îi mai pasă. Ea spune că nu este aşa, însă faptele o contrazic. Pentru asta, admit, o uram. Poate de vină era haina tinereţii ei, poate lungul şir de eşecuri, poate chiar o anume teamă. Nu-mi păsa. Egoismul ei îmi făcea rău şi pentru asta o uram.

Pentru a-mi regăsi muza, ascunsă probabil într-unul din sertarele cu vopseluri, am deschis dosarul cu scrisori din care, adeseori, îmi trag seva. Cred că orice operă de artă are nevoie de ceva simţăminte autentice în ea pentra a deveni ea însăşi autentică. Din întâmplare, deşi nu cred în coincidenţe, dosarul cu scrisori s-a deschis la una care, pentru mine, avea o semnificaţie specială, ca şi cum un eu din trecut mi-ar fi vorbit:

(Din dosarul cu scrisori.) Povestea noastră tristă se va trece în curând, la fel cum în curând se vor trece şi perele cele dulci de toamnă, se va trece cu fiecare cuvânt care prinde în mine mugur şi floare şi rod acru, otrăvit, se va trece precum o serie de clipe se şterg în amintire, pentru a le face loc altora noi.

Timpul trece, constant şi implacabil, peste tot ceea ce am sădit, tot ceea ce am încercat, cu înfierare, să clădesc, în zadar, în noi. Clipele se scurg la fel de încet ca şi ieri, ca şi acum un an, însă ceasul îmi pare mai nervos, iar ticăitul lui a devenit un ropot violent şi rapid, de parcă timpul însuşi accelerează în mine, ducându-mă spre un capăt infinit.

Nimic din ceea ce este nu mai poate fi dres, nu mai poate fi îndreptat, nu mai poate fi refăcut. Este ca o boală ce creşte în mine şi de care, cât mai grabnic, mă voi trata. Am amânat suficient. Acum, însă, timpul mă împinge spre acţiune. Pentru că ştiu că pot, merit şi vreau mai mult, mult mai mult, mult mai simplu.

În curând, poate chiar mâine, aceste două singurătăţi vor exploda în mii de cristale sărate ce, căzând pe podea, formează o baltă în care eu, însă, nu mă voi mai reflecta. În curând, poate chiar mâine, acest capitol se va fi încheiat, pentru că nu mai am prea multe adăugiri de făcut, din contră, sunt la final, scriind tristele concluzii pe care tu, însă, nu le vei mai afla decât atunci când va fi prea târziu.

Revolta ce-o port în suflet va aţipi, invariabil, chiar mâine în zori. Speram ca aceştia să nu vină niciodată, dar vor veni, ştiu că vor veni, îi simt venind spre mine furibund, la fel cum simt că totul, pădurea, palatul, până şi şanţul cu crocodili, absolut totul se va nărui. Simt cerul cum, de la o vreme, se întunecă, ploaia cade în ropote fierbinţi, parcă strigându-i uitării să mai aştepte, să mai amâne fatidica clipă, simt cum pământul, însuşi, se cutremură încet, slăbind zidurile cetăţii, şi podurile pe care le-a construit împreună. Până şi roşiile din grădină cad, doborâte de tremurul pământului, la pământ, lăsându-se cuprinse de o moarte dureroasă, putregăită.

 

Am aţipit la finalul acestor rânduri, iar somnul mi-a fost greu şi agitat, nereuşind să şteargă niciun strop din eşecul de peste zi, ca şi cum un elev ar fi încercat să şteargă o tablă fără, însă, a uda buretele. Când m-am trezit era, deja, dimineaţă, iar soarele lucea voios pe cer. Asta mă cam înfuria, dându-mi, totuşi, o anume speranţă că poate astăzi îmi va fi mai bine. Cu acea speranţă în suflet am sunat-o să o invit la o cafea, să bem o cafea împreună. Cam în momentul acela, la câteva clipe după ce m-am trezit, ziua mea a devenit rea, fiindcă ea a răspuns ivitaţiei mele în felul următor:
 

- Scuze, nu pot să ies cu tine fiindcă i-am promis lui Radu că ies cu el la o cafea.
- Am înţeles.

Mda, ce puteam să mai zic în afară de nişte reproşuri? Aşa că am preferat să tac gândindu-mă că este, totuşi, o chestie de priorităţi. Deja, însă, agonia devenea insuportabilă. Credeam că eu sunt cel mai important om din viaţa ei. Cât de pueril am fost, ca să mă exprim elegant! Cum rămâne cu promisiunea de a fi lângă mine când am nevoie? Dacă eu sunt atât de important pentru ea, în cuvintele ei, de ce mă pune pe un loc secundar? Clar, trebuia să fac ceva în legătură cu asta. Din eleganţă, am încercat să o fac în aşa fel încât să nu doară. Pentru asta, totuşi, trebuie să fii un om de piatră, iar ea nu mă va vedea niciodată aşa…

De trei zile ploua deja torenţial iar pârâul din stânga aşa zisului drum se umflase, astfel încât pe alocuri acoperea porţiuni de drum, în special la curbe. Din pârâu devenise un fluviu în toată regula, cărând cu el bolovani, crengi şi chiar copaci zmulşi din rădăcini. Bănuiesc că nu întotdeauna copacii mor în picioare, mă gândeam.

Vremea asta oribilă, cu ploaie amestecată cu ceaţă şi vânt puternic, cu cer brăzdat foarte des de tunete şi fulgere, vremea asta nebună şi rece şi rea mă obosea şi mă arunca într-o anume depresie crudă. Privind apa neagră, murdară şi plină de mâl, mă gândeam la trecutul meu ca la un fel de lung şir de erori ce nu vor putea fi niciodată spălate, oricât de mult ar ploua.

Drumul până la baraj era lung, greoi şi pe alocuri periculos, datorită căderilor de pietre de pe versanţii abrupţi. Vremea asta nocivă creştea pericolul pentru cei ce îndrăzneau să se abată pe acolo, mai ales când zeiţa furtunilor îşi făcea de cap, ca o adolescentă cu atitudine greşită, ce consideră că i-se cuvine chiar totul. Paradoxal, nu-mi era frică şi eram mânat doar de gândul să ajung cât mai repede sus, la baraj, să deschid toate ecluzele.

Era aproape întuneric când am ajuns sus, între văile aţipite de atâta dor de soare. Prin lumina extrem de fadă a apusului umed şi rece, lacul şi barajul, valea în sine, păreau mai frumoase, mai vii, totul părea mai larg, mai frumos, mai complet. Lacul, de un cenuşiu închis, şerpuia de trei ori printre versanţi, pentru a se contopi cu nişte izvoare reci şi tremurânde, undeva înspre nord. Deasupra barajului o mărgea de lumini galbene şi calde brăzdau, din ce în ce mai puţin evident, datorită ceţii, orizontul lăptos, de parcă m-aş fi cufundat într-un lapte negru, de diavol, ce amuţea orice sunet.

Parcă până şi ploaia ce cădea era mută, searbădă şi vicleană. Încercând să mă feresc de ploaie am reuşit să mă ud şi mai tare şi, târându-mă cu greu pe cărarea băltoasă şi noroioasă, am ajuns, într-un final, la baraj. Se pare că eram singur, omul de gardă părăsindu-şi postul fără să anunţe. De aceea şi primisem ordin de deplasare, pentru că nu răspundea nimeni la telefonul metalic şi greu prins de un perete aflat între două geamuri ce dau înspre lac.

Mă uit mai atent înspre lac şi şi văd că se depăşise cota de atenţie, indicând nivelul 20 şi ceva, din maxim 21. Atunci mi s-a tăiat respiraţia, pentru că simţeam barajul cum se încovoaie sub mine, simţeam cum apa ţâşnea cu putere din cele două ecluze deschise, de parcă acea cădere de 199 de metri ar bea, cu sete, apa din lac. Privind spre panoul de control am rămas înmărmurit.

Luminile roşii pâlpâiau la fel cum stelele căzătoare ard pe cer, de două ori pe an. Cuprins de această imagine şi de gândul că trebuie să salvez barajul, am alergat într-un suflet, deşi pentru mine părea a fi o eternitate, să deschid celelalte trei ecluze, plus cele trei de avarie. Barajul acesta fusese construit în 27 de ani şi era aproape finalizat, îi mai lipseau două turbine, şi era păcat să nu fie salvat.

Cu o imensă sforţare am reuşit să deschid celelalte trei ecluze, fiindcă treaba asta era calculată să fie făcută de doi inşi iar eu eram singur şi, cu ultimele puteri, am reuşit să deshid şi şi ecluzele de avarie. Simţeam cum, sub mine, totul se încovoaie, se îndoaie şi se mişcă, de parcă întregul baraj ar fi gata să o ia la vale, cu tot cu mine.

N-am apucat să mă dezmeticesc când sirena automată a început să urle din toţi rărunchii în semn că undeva, în muntele de beton, este o scurgere, o crăpătură ce urma să crească ca un hău ce va devora tot efortul depus.

Am alergat la panoul de control, pierzându-mă de câteva ori prin labirintul de tunele, în care luminile pâlpâiau nervos, şi am văzut preambului apocalipsei. Ploiaia se înteţise şi nu se mai vedea nimic, nici în faţă, nici în spate, nici capătul mâinii mele nu-l mai vedeam, dacă ieşeam afară. Barajul, cu o ultimă sforţare, se îndoise cu mai mult de doi metri, dincolo de ceea ce fusese proiectat. Atunci mi-a fost clar că barajul acesta imens va ceda şi se va revărsa peste văi.

Am pus mâna pe telefon şi am anunţat dispecerul care mi-a ordonat să plec de la baraj într-un loc ridicat şi sigur, numit punctul de observaţie trei. Am intrat grăbit în maşină, plecând în viteză, roţile scârţâind sub pietrişul umed ce sărea ca ars şi, în câtea minute pline de suspans, am ajuns sus, într-un loc de unde se vedeau, dealungul orizontului şi văii, atât lacul cât şi barajul.

Am ieşit din maşină tremurând, ploaia îmi uda ochelarii, şi părul şi îmi brăzda faţa, răcorindu-mă. Atunci am început să simt cum pământul însuşi fierbe sub mine, se mişcă, este viu şi trăieşte. Şi tot atunci am auzit un tunet surd, ca şi cum ai rupe mii de bucţă de pâine prăjită, deodată. Şi am văzut cum întreg barajul începe să se dezintegreze, făcându-i loc apei ce nu va mai izbăvi pe nimeni.

Odată cu barajul acesta s-ar rupt ceva în mine, în timp ce ploaia asta fruioasă, ce între timp se mai calmase, nu făcea decât să-mi taie respiraţiia. [Iar ploaia aceasta eşti tu.]