Privesc tristul pian aşezat lângă veselul covor persan. În apusul pustiu mă simt plin, dar nu de iubire, nu de fericire, ci doar sătul, otrăvit, întrucâtva, de ceea ce a trebuit să las în urma mea. Flăcări. Şi valuri nebune de fum ce par a nu se mai ridica. Asta am lăsat în urmă. Inevitabil, în orice zi, trebuie să las ceva din mine să se piardă. Inevitabil, cineva de lângă mine se va pierde prin mine, fără mine.
Privind retrospectiv, admit că nu puteam face mai mult, nu atâta vreme cât doar eu vedeam haos acolo unde ea vedea ordine. Şi liniştea asta nenorocită, ce îmi plăcea, acum mă scoate din minţi. Parcă nimic nu sparge amrţitul amurg urban. Ştiam că se va ajunge la asta, o simţeam. Parcă o vedeam ascunsă după ficusul din colţul de lângă fereastră, privindu-mă insistent de lângă un tablou al unui pictor obscur şi cel mai probabil ratat. Oricât talent ai, nu poţi picta cu mâna încelştată, la fel cum nu poţi vedea adevărul înconjurându-te cu iluzii. La fel cum nu poţi iubi hrănindu-te cu ură.
Parcă totul era o competiţie nenorocită, precum cea dintre ţânţarii ce mă pândesc pe pereţi, aşteptând să se ospăteze din vlaga mea. Eram doar sătul de competiţii, eram sătul să aleg să pierd. Nu, nu se putea altfel, orgoliul ei fiind prea mare. Nu mai puteam altfel, parcă m-aş fi subminat, la fel cum sticla mată a candelabrului subminează lumina şi aşa destul de pală a becurilor astea ecologice făcute de bunul şi prietenul popor chinez, cu care, dealtfel, avem multe în comun.
Astfel vegetam eu pe canapeaua tare ce, de multe ori, mi-a dat vânătăi pe fese. Scrumiera mă privea şi ea, aşteptând să mă servesc din otrava ei. Dar nici ţigările cele tari nu mă mai ademeneau. Mă săturasem până să şi fumez, până să şi fac altceva în afară de a mă răzvrăti total. Regretam faptul că am coborât DDT-ul din pod puţin prea tâziu, când nu mai avea efectul necesar îndreptării vadului prin care prezentul curgea ca un râu, la început furbund, apoi tot mai încet şi mai încet, până a ajuns doar un biet pârâu aproape uscat.
Am încercat, o dată, să-l pictez. Dar nu am reuşit, pentru că era mereu schimbător şi, între două pensule agitate aşezate pe pânza veche şi uscată, acesta devenea când negru, când albastru, când roşu, când alb, în mii de nuanţe. Nu am destul talent încât să prind pe pânza eternităţii ceva atât de efemer. Şi nici nu mă puteam concentra, gândul fugindu-mi prin mii de locuri, pe mii de cărări, precum cea care ducea la salcia bătrână şi ruptă, ce între timp a murit, de unde priveam, la răsărit, ceaţa ce se ridica din valea plină cu cireşi înfloriţi.
Avea mereu o floare în păr. Iar buzele ei mereu mă ispiteau. În astfel de momente aş fi vrut să fiu un pictor orb, să nu poată privirea mea să cuprindă atâta frumuseţe ireproductibilă. Acum, totuşi, o priveam cu alţi ochi. Priveam un viitor, al ei, în care ea îşi plimba pisica de zgardă pe stradă, doar pentru a nu fi singură, doar pentru a avea o fiinţă lângă ea.
Privind restrospectiv, nu puteam face nici asta, fără a plăti eu preţul gărgăunilor ei. Indiferent de cât de mult însemna ea pentru mine, nu am putut face asta, pentru că ea însăşi n-ar fi fost în stare să facă asta pentru ea. Şi mă doare, privind retrosepctiv, că am pierdut-o fără să pot face ceva în privinţa asta. Individualismul ei mă înlătura mereu fără ca eu să mă pot opune. Îi devenise un fel de relfex prin care îi pedepsea pe cei apropiaţi. Care, invariabil, alegeau calea vieţii, îndepărtându-se de ea.
Retrospectiv, regret că nu am fost mai puternic, că nu am putut produce un şoc suficient de mare încât să sfarm barajul de pietre, de stânci, ce muta al nostru râu pe un vad nou, pe un vad rău… Retrospectiv, ştiu că am iubit-o prea mult. Retrosepctiv şi introspectiv, ştiu că regretele ei, toate, sunt şi ale mele. Sunt un prost, retrospectiv şi introspectiv vorbind.
