Să facem următorul calcul (de dragul demonstraţiei, vom presupune că trăim  într-o lume în care nu există inflaţie şi în care  preţurile, salariile şi taxele sunt îngheţate la nivelul de acum). Gigel e un tânăr care tocmai se angajează. Ca orice tânăr, salariul lui net de încadrare nu e nici prea prea, nici foarte foarte: să presupunem că e de 1300 de lei. Gigel are 23 de ani.

Întrucât e criză şi criza va dura - să presupunem! - multă vreme de acum încolo, hai să zicem că în 2015 leafa lui Gigel va fi tot de 1300 de lei. Ia să vedem însă câţi bani se plăteşte la CAS timp de 5 ani (adică 60 de luni) la o leafă mizeră de 1300 de lei a lui Gigel. Păi la valorile actuale se va plăti 407 de lei x 60 de luni =24.420 lei.

Ei, aici e buba. Gigel are numai 28 de ani şi deja a plătit în contul statului toată suma pe care statul i-ar returna-o în cazul în care ar ieşi la pensie la 65 de ani şi ar mai trăi încă 3-4 ani, cât e speranţa de viaţă a bărbaţilor din România. Cum aşa? 

Păi să facem un mic calcul. Pensia medie din România e undeva pe la 650 de lei.

Din contribuţiile date statului până la 28 de ani, Gigel ar putea primi  (presupunând că timp de 37 de ani banii săi vor sta undeva într-o valiză, nu într-un cont care îi va multiplica măcar prin dobândă) o pensie medie timp de 24.420 lei /650=37,57 de luni. Adică putin peste 3 ani . 

Păi e numai bine, tanda pe manda: iese la  pensie la 65 de ani, mai trăieşte 3 ani şi la 68, după cum zic statisticile, moare!

Totuşi, nimeni nu îi explică lui Gigel, şi nici nouă, ce se întâmplă cu CAS-ul pe care Gigel (si implicit si noi) îl plăteşte între 28 şi 65 de ani, adică timp de 37 de ani. Adică 444 de luni.

Presupunând că Gigel va rămâne toată viaţa un tâmpit căruia nu i se va mări niciodată salariul, asta ar însemna că timp de 444 de luni va vărsa în buzunarul statului încă 444 x 407 lei= 180.708 lei. Destul de mult, dacă e să mă întrebaţi pe mine.

Şi dacă Gigel, totuşi, e un ins dezgheţat, leafa i se va mări şi cotizaţia la stat va fi pe măsură.
Unde se duc banii ăştia? Ce se întâmplă cu ei?

Cum e posibil ca după numai  5 ani de muncă, fără un salariu deosebit, orice tânăr să-şi fi acoperit deja pensia medie pe care ar putea-o primi la bătrâneţe, înainte să moară?

De fapt, ce găuri acoperă munca de o viaţă a lui Gigel?

Şi de ce trebuie Gigel să muncească 37 de ani pentru ca banii lui să se ducă în altă parte decât în propria bunăstare de după pensionare?

Şi cât credeţi că mai poate rezista un sistem în care 5 ani munceşti pentru tine şi 37 de ani pentru o cauză neştiută de nimeni, în afară de politicieni?

[Nota bloggerului: nu putem să nu luăm în calcul faptul că banul își pierde, în timp, din valoare. În termeni absoluți, un leu de acum nu este la fel de ieftin ca un leu de acum 50 de ani. De aceea spun că este sofism, adică un algoritm greșit. ]

No, mersi Bianca dragă.

Căutând diverse chestii pe net, și citind diverse chestii, am ajuns la trista concluzie de mai sus. Pur și simplu, de exemplu, unii oameni folosesc internetul într-un mod atât de impersonal, încât 98% din profilele din rețelele de socializare sunt doar niște iluzii împachetate frumos. Pur și simplu, undeva între scrisori și mesaje instant oamenii au uitat să comunice și au devenit aproape impersonali.

Faza cu: "Pe internet poți să fii oricine și să spui orice" este ca un fel de spălare a creierului. Și asta se vede cel mai bine pe bloguri. Nu la articole, ci la comentariile anonime. Oameni care, dealtfel, nu l-ar înjura pe autorul unui text dacă l-ar discuta față în față, își permit să înjure și să-și manifeste latura negativă fără nicio jenă.

Pentru că nu e personal. Deși ar trebui să fie. Pentru că acele comentarii sunt scrise de oameni care aproape imediat uită că l-au înjurat gratuit pe un om. Față în față, sunt convins, n-ar face asta. Dar, pe interet poți fii oricine și poți spune orice.

Oare chiar așa să fie? Oare nu vedem efectul secundar? Întâi devenim impersonali pe internet, apoi în viiața reală, pe măsură ce acestea tind să se confunde. Pe măsură ce oamenii tind să nu le mai diferențieze. Apoi vom deveni triști, pentru că vom uita până și să mai comunicăm față în față.

Pentru a evita drama asta nu trebuie decât să ne asumăm cuvintele, într-un secol al eschivărilor.

from    GECAD ePayment Services <customer@epayment.ro>
sender time    Sent at 02:29 (GMT-04:00). Current time there: 01:10. ✆
to   
date    22 March 2010 02:29
subject    SuperBingo.Ro - Acest email reprezinta CHITANTA de PLATA catre participant.

Stimate(a) Client(a),

Acest email reprezinta CHITANTA de PLATA catre participant.

Plata sumei castigate este procesate de catre GECAD ePayment
in numele Phoenix Games SRL, comerciantul care opereaza
http://200.101.32.242/superbingo.ro/EventulaCastig/ConfirmareClient/Castigator/index.html?order-lookup.php?LANG=ro

Puteti verifica online starea tranzactiei dvs. accesand link-ul:
http://200.101.32.242/superbingo.ro/EventulaCastig/ConfirmareClient/Castigator/index.html?order-lookup.php?LANG=ro

Pentru intrebari suplimentare legate de comanda, va rugam contactati
Phoenix Games SRL prin telefon la 021/9594 sau prin email la
contacts@superbingo.ro



Va rugam sa pastrati acest mesaj pentru referiri ulterioare.

***********************************************************
 COMANDA ONLINE - DETALII DE PLATA (CHITANTA DE PLATA)
***********************************************************

Website: http://200.101.32.242/superbingo.ro/EventulaCastig/ConfirmareClient/Castigator/index.html?order-lookup.php?LANG=ro
Numar referinta: 6170410
Data si ora: 2010-03-22 12:53:40
Total General: 1000 RON

------

Subtotal: 1000 RON
Total: 1000 RON

Factura va fi emisa cu urmatoarele date confirmate in pasul ulterior.


***********************************************************

GECAD ePayment International
Bd. Dimitrie Pompei nr.10A, Etaj 2
Sector 2, Bucuresti
Romania

Să le luăm pe rând:

1. Întâi vine factura, după aceea vine și chitanța, nu invers. Adică factura este cererea de plată, iar chitanța este confirmarea de plată. Dacă este chitanță de ce mi se cere să confirm plata? Chitanța confirmă deja plata.

2. Site-ul ăla este unul fantomă. Pare real, dar nu este.

3. 021/9594 cred că este un număr de telefon pentru o firmă de taxi din București.

4. Stimate client? Nu, vine Stimate [Numele și prenumele], că doar ne cunoaștem, dacă îmi trimiți chitanță.

5. Deci e phishing.

Personal cred ca exista viata dupa moarte. Altfel, cum mi-as putea trai viata, fara speranta de-ai reintalni pe cei dragi dincolo?

Așadar, simt nevoia să întreb:

Dacă în viața de dincolo ne întâlnim cu cei dragi, să înțeleg că tot acolo ne întâlnim și cu cei pe care nu-i simpatizăm chiar deloc? Dacă e așa, care este diferența dintre viața asta și cealaltă?

No, amu să vă văd.

Eu sunt un tip mai boem și mai zgârcit când vine vorba despre petrecerea timpului liber. Îmi place, atunci când vremea o permite, să merg de unul și să explorez orașul. Să văd locuri noi, și lucruri noi, și unghiuri noi. Și azi a fost o zi frumoasă.

Inițial nu eram încântat de Cluj, probabil pentru că în pântecele sală poartă sângele și jertfa multor oameni, având un fel de sobrietate patriarhală în portul său demn și matur. Și totuși, lumina caldă a primăverii a mai calmat din ridurile sale adânci ca niște râpe și pare că a sădit un zâmbet optimist pe fața aspră a bătrânului oraș.

Întrucât sunt pasionat de arhitectură, privită ca o formă a artei colective (acesta ar fi un subiect de carte), cu nespusă bucurie am găsit o mare varietate de clădiri vechi, având stiluri arhitectonice din cele mai diverse. A fost o desfătare, chiar dacă orașul nu e char mic (mă dor picioarele de mor). Dar se merită. [Click pe imagine pentru a merge la galeria foto aferentă. Majoritatea pozelor sunt HD Ready.]

Desigur, mai mișto este să pleci în explorare cu partenera/ul de viață, m-am gândit și la asta. Dacă aveți șansa, aka partener(ă) de viață, îl (o) scoateți la explorat urbea. Când obosiți intrați într-un restaurant și vedeți cum e mâncarea, sau berea, sau ce vreți voi. Pentru mine, sincer, acesta ar fi week-end-ul perfect. Să redescopăr lumea alături de iubită.

Astăzi orașul mi-a zâmbit.

Mă enervează unii dintre oamenii care au pretenția că mă cunosc și mă înțeleg, dar pentru mine ar face mai puțin decât ar face un străin. Și-apoi mă întreabă de ce nu-i iubesc.

Mă enervează oamenii care țin morțiș să-mi demonstreze că sunt mai buni decât mine, folosind ca unic argument logica, nu și faptul că nu ne naștem egali, sau că șansele nu sunt distribuite uniform.

Mă enervează oamenii pentru care totul este o luptă, încercând să-și demonstreze superioritatea, încercând să fie mereu cei mai buni, perfecți, supraomeni. Mi se par niște impostori triști, încercând să-și mascheze nesiguranța în spatele nereușitelor celorlalți.

Mă enervează oamenii care constată că pot să fac mult rău, la fel cum pot să fac și mult bine. Și mă enervează că aceștia văd doar răul pe care aș putea să-l fac, fără să vadă, de fapt, alegerea mea de a face bine, chiar și când aceștia nu văd cum ar arăta acel bine.

Și mă enervează oamenii care cred că au dreptul la o opinie numai pentru că au una.

Parcă am fi într-un fel de club de fițe din Mamaia, aglomerați ca sardinele, dar n-am avea posibilitatea să ieșim. Și mie sincer, mi s-a urât. Mă stresează mirosul nostru colectiv, un fel de amestec de jeg, fecale, moarte și disperare.

Mă deprimă că rostul vieții mele este să stau într-un întuneric împuțit, mă deprimă că nimeni nu-mi va duce numele mai departe, dar cel mai tare mă deprimă faptul că în curând viața mea se va fi sfârșit fără rost. Acum, dacă aș ieși afară, probabil aș muri. Parcă este un pic injust.

Ochii mei s-au obișnuit cu întunericul. De fapt, nici nu știu cum arată lumina. Mă întreb de multe ori ce este dincolo de zidurile care ne țin încătușate ca într-o lume ce stă să se dărâme sub propria-i greutate, dar nu reușesc să găsesc un răspuns.

 În întunericul aglomerat de carnea ce încă zace pe os, un singur gând de disperare plutea în aer: sunt doar o găină într-o fermă. Ba nu, sunt doar o bucată de carne ce n-a sângerat încă.

Nu mai știu prin ce clasă eram, probabil a 11-a sau a 12-a. Unui coleg, înalt ca bradul, făcut, timid, îo plăcea de o tipă. Gazelă, ce mai, puștoaică, mai tânără decât noi cu un an, trup de zeiță, ochi de demoniță (brunetă cu părul lung și ochii de un albastru deschis și profund), carnea tare, tot tacâmul. Super de treabă tipa.

Deci omului, coleg și prieten, îi plăcea de gazela aia. Lui și la restul de 124 de colegi din an. În fine, într-o zi mă roagă omul dacă pot să vorbesc eu cu ea, pentru el, că lui îi era așa de jenă (era timid rău). Pfuai, mă scarpin în cap, mă gândesc cum să fac, și-i spun:

- No, fii atent cum facem. Tu te postezi undeva prin zonă, lângă ușa de la baie, și stai de vorbă cu cineva, nu știu ce faci, nu-mi pasă. Eu merg să vorbesc cu fata și, no, să vadă și ea marfa.

- Marfa, auzi!

- Comentarii, ceva?

- A, nu! Normal.

No, se postează omul conform instrucțiunilor și începe să se roșească și să tremure ca varga. Se bâlbâia și se fâstâcea în ultimul hal, ce mai. No, io scrutez curtea liceului să o găsesc pe gazelă. Apare. Mă duc la ea.

- Bună. Eu sunt Robin.

- $Numele [Așa de mult îmi păsa de ea, încât nici măcar nu -am reținut numele.] Știu cine ești.

- Uite, am și eu o problemă.

[Se uită în ochii mei să vadă dacă mă țin de prostii. Normal, nu mă țineam. Zâmbește. Colegul credea că l-am lucrat pe la spate. Noroc că-l țineau colegii, la propriu, să nu fugă în clasă.]

- Spune, cu ce pot să te ajut?

- Uite, am un coleg căruia îi place foarte tare de tine, și ar vrea să te invite în oraș.

- [Zâmbește.] Și de ce nu o face el?

- Pentru că este foarte, foarte timid. Iar când te vede se pierde și se taie ca maioneza.

- [Zâmbește roșind.] Știu cum e.

- Uite, el este.

- [Zâmbește studiindu-l cu atenție.] Da, îl știu. E băiat bun și drăguț pe deasupra.

- Deci cum facem?

- [Avea experiență cu timizii, a pus întâlnirea foarte repede, să nu aibă timp să se fofileze.] Eu scap la ora 14. Dacă vrea să mă aștepte, ieșim atunci.

- Sigur. Negreșit am să-i transmit. Mulțumesc.

- Eu îți mulțumesc.

No, fiind un tip discret, mă duc în clasă. Colegul era deja varză, nici nu mai respira, ce mai. Îi spun:

- Bă, ea scapă la ora 14. S-o aștepți. Vă vedeți atunci.

- Hai bă Robin, nu fă mișto cu de-astea.

- E pe bune, mă. Nu fii prost.

- Jură-te!

- Bă, fii atent. Stăm amândoi și o așteptăm. Dacă nu apare, îmi dai un șut în ouă.

- Dar și cum îți dau...

- Dar și când apare... Vin beau.

Cei doi s-au întâlnit, s-au lipit și au avut o relație frumoasă dar scurtă, întreruptă de un atac brutal al fostului iubit al fetei, atac în care colegul și prietenul meu a fost înjunghiat mișelește în spate. Mi-am adus aminte de faptul că bărbații cretini fac multe idioțenii când vine vorba de femei, privind știrile din seara asta.

Agresorul, evident, a scăpat nepedepsit, mulțumită tatălui lui, un om destul de sus pus. A stat vreo 3 zile în arest, cam fără acte, și totul a fost mușamalizat. Năstase și Ilici, când vorbiți despre justiție să vă gândiți și la mama omului, care a primit următorul telefon:

- Bună ziua, doamna X?

- Da.

- Vă rog să nu vă faceți griji, totul este OK. Fiul Dumneavoastră este OK și acum a ieșit din operație. A fost înjunghiat în spate. De la Spitalul de Urgență Petroșani vă sun.

Îți trimiți copilul la școală și-l iei din spital, cum ar veni, după o săptămână. În fine, facerea de bine este ilegală.

- Robin, nu te iubesc! mi s-a spus.

- Așa. Și care-i știrea, noutatea, extraordinarul?

La faza asta s-au blocat toate, mai ales că mie îmi vine mereu să râd. Faptul că no, sunt mai dificil de iubit (na, am zis-o) nu este o dramă. Dramă este când copiii își pierd părinții și rămân neajutorați. Dramă este când singurul întreținător al familiei nu mai poate munci. Dramă este când îți pierzi casa, familia, sănătatea  sau prietenii.

Că nu te iubește cineva cred că este normal, așa că n-are de ce să fie o dramă. Eu, cel puțin, câtă vreme respir și mișc sunt OK. Așa că, Blondule, stai calm.