Îmi place să scriu poezii, mai ales dacă muzele mă inspiră, îmi ales dacă inima din piept îmi bate arsă de o flacără. Sigur, nu pot decât să sper că și vouă vă va plăcea ceea ce urmează să citiți.
La tine s-a oprit drumul lung al micilor cuceriri, Și ești strângerea de mână atunci când mi-e bine, Ești mereu pe calea dulce a regăsirii totale de sine… Doar tu, femeie, ești crucea sfintei mele iubiri!
Peste văi, peste dealuri și podețe și păduri Promoroaca șade aspră și rece, ca un văl, Vântul adie încet, în mlaștină e plin de nămol În care, gloată, gloată putrezesc vreascuri.
Surde, cuvintele și-au pierdut vechea rimă Și tabloul iubirii ce-a fost să fie acum e pastelat, Acurela picturii raiului ce odinioară l-am format Acum este pătată cu vagi urme de rugină.
Și iartă-mă că nu pot să mă uit în oglindă, Mi-e sufletul spart și inima îmi e grotească, De multe ori mă văd precum un cerșetor la fereastră, Un om ce așteaptă-n tăcere, sub tindă.
La drumul greu mă înham s-ajung la tine Căci n-am mai pețit de mult fericirea, Întrucâtva dorul de tine îmi e osândirea De a nu fi făcut întotdeauna numai bine.
Mai sunt încă lepre, mai sunt Și tot comuniste și ele La fel cum erau și acele Când iadul era pe pământ.
M-am trezit de dimineață în mine c-un demon și-un sfânt Fiindcă pentru mine raiul a coborât de cu seară pe pământ, Și cresc tumultuoase în mine speranțe ce prind rotund contur Între astăzi și mâine și miercuri și-i totul liniștit … Continuarea
La capătul dinspre ură al iubirii, La intersecția oscilantă dintre iad și rai, Undeva între gura ta și ce-o mai fi… O parte din mine a leșinat vizavi.
Cu degetul încă tremurând îmi scriu pe nisipul umed iubirea Ce mi se scurge prin suflet ca printr-o clepsidră universală, Mi-e atât de plină ființa de nebunia și pasiunea ancestrală Încât ca într-o mare ce înghite țărmul mă împresoară fericirea.
Nu iubesc decât un gest, o leneșă și dulce sărutare Și nu trăiesc decât pentru a întregirii noastre clipă, Nu tânjesc decât după a noastră bună ființă comună Și cu tine și prin tine viața-mi este plină de candoare!
Încerc, în zboru-mi frânt de aripi dureroase, Să-mi port înspre cerul albastru năzuința, Să-mi urlu în înaltul cerului iubirea și dorința! E psaltirea iubirii noastre carnale și păcătoase.
Patrie, fărâmă de suspin și suferință Te-ai plămădit ca o osândă A sângelui meu, carne din carnea mea Și a istoriei grea izbândă, Acum și-n veci și pururea.
Pășesc pe cioburi de speranță că-ntr-o zi Iubirea mea va fi tot ce-ți vei putea dori, Iar pe înserat vinovat al tău sufletul meu Te cheamă să-i fii cu drag alături mereu.
Nu este nici ca roza cea mai roză și nici ca salcia plângătoare Și poartă în pântec și-n suflet minunea de a fi și misterul vieții, Atingerea lui este ca apa vieții, prezența lui este secretul tinereții Și nu-i pe … Continuarea
Cu inima-n dinți mă târăsc înspre cer Și mă ridic, totuși, prăbușit înspre rai, Printre dinți spumeg ruga să mai stai, Să nu mă lași niciodată să fiu stingher.
Iubirea asta este ca un nod greu ce îmi stă în gât Și cuvintele-mi sunt amorțite uneori de emoție, Mă bâlbâi de dorință, îmi stă mintea-n aberație Căci aș vrea doar să-ți spun că te iubesc și-atât.
De-ți sunt turbat să știi că-mi porți de vină Câci mă otrăvește prea dulce fraga inimii tale, Și fiindcă doar atunci când te iubesc nespus Mi-e mintea încețoșată, ca de bibilică.
În inimă port un ghimpe de plumb ruginit Și vorba mi-e pasul cu care pe-un drum Lăturalnic pășesc schilodit de un fum În care tăcerea de apă în mine a și încolțit.
Mi-e inima tango și vals și jar și furtună Și-n cântec și-n zâmbet mi-e raza de lună, Mi-e ziua și soarele cald mult prea drag Și-n inimă port un lanț pe post de șirag.
În inimă port un roșu tăciune mereu ce mă mistuiește Și-n gânduri mi-e doar cel mai drag, angelic, chipul tău, Icoana frumoasă la care mă închin suspinând mereu. Iubito, ești însăși mintea și inima aceluia ce te iubește.
splitting-pub
