Cu mâna păcătoasă al tău sân îl mângâi ca pe un fruct al pasiunii
Iar Adam și Eva ar fi fost, pe lângă noi, doar doi copii nebuni,
Căci noi ne înfruptăm amoroși, cu foame din fructul greu al rațiunii
Care ne lasă să ne aprindem în joacă, în suflet, roșii tăciuni.

Noi bătem râzând, beți și zgomotoși la poarta dintre iad și rai
Și ca-ntr-o luntre magică ne plimbăm între țărmuri păcătoase,
Paradoxal, noi încă suntem îngeri ai iubirii cu aripile luminoase
Și fiecare bătaie de inimă parcă urlă sălbatic: – Mai stai!

Ca o coastă mi-ești ruptă din mine
Și-s fiul tău, paradoxal,
Și greu mă lupt mereu alături de tine,
Al tău erou universal,
Acum și-n veci și pururea.

Mai scrijelesc turbate poeme trecute pe pereți,
Deși mi-e în sânge setea de mai bine,
Îți voi ierta aventurile oarbe din tinereți
Fiindcă jertfa ta e și o parte din mine
Acum. Și-n veci. Și pururea.

Dar câteodată orfani și suferinzi deopotrivă
Își urlă-n lumânări jalea deznădejdii
Căci prea ades minele își cer tributul de lacrimi.
Și mereu va rămâne ceva nespus,
Pătând gura minei cu sânge cald încă tânăr
Și cu vise strivite sub greutatea muntelui străpuns.

- Veniți să vânăm în păduri încă dese
mistrețul cu colți de argint, fioros,
Ce zilnic mănâncă doar delicatese
Și-și plimbă copita prin colb noroios.

- Amice, spuneau ceilalți prinți printre arme
Mistrețul se vede că nu-i de pe-aici,
Mai bine să luăm în cătare vânatul
Cel mare, cu coarne, ori bivolii mici.

A început. Dar va mai urma.

Mi-e versul cel dulce plin de noroi
Că-n suflet port idila cea grea
C-aș vrea mereu să fii a mea.
Și-aș vrea să fim doar amândoi.

Soartei prea crude ce ne ține țintuiți

De veșnicia singurătății de a nu fi iubiți

Nu putem decât să trăim în visare.

Cu ochii închiși de vise ce nu se împlinesc

Avântați în viață precum apa de izvor

Se scurge pe versant cu viteză și spor

Veșnica-mi iubire ți-o făgăduiesc.

Ars până-n străfunduri de suflet pironit

Pe altarul propriei sale injuste sentințe,

Victimă și făptaș al propriei neputințe

Sunt. De a iubi. De a fi iubit.

Ședeți năruite, tăcute sub cerul albastru și rece

Sunteți aproape rugină, timpul peste voi trece.

Vagoane distruse, natura vă cheamă înapoi.

Osiile s-au frânt sub a nepăsării povară

Iar șinele v-au devenit deschisul mormânt

Deci în curând veți fi din nou pământ.

Drumul vostru s-a sfârșit aici, nu într-o gară.

Lacome, plantele vă rumegă din fierul obosit

Nu mai e nicio speranță, nu mai e niciun drum

În cimitirul de vagoane fierul devine cenușă și scrum.

Plimbarea voastră pe șine de fier aici s-a sfârșit.

Și-un ochi sincer îmi plânge, și-un ochi îmi râde

Deși-mi sunt gesturile brute, neatente și seci.

Bănuiesc că e firesc să am și zile mai hâde.

Mă arde apusul acesta auriu în care-mi spui pleci,

Nici măcar nu mai sper, nici măcar nu mai vreau…

Nu înțelegi? E o piesă de teatru, ți-o spun pe șleau:

Gesturile tale de amor și tandrețe erau impersonale și reci.

Mă arde apusul acesta auriu în care-mi spui pleci.

Și ești blândă ca o floare jucându-se vioi cu vântul,

Tu într-un zâmbet mi-ai răpit și inima și gândul.

Erai însăși lumina cea caldă a soarelui ars din apus.

Îți simt dulceața pielii în mâna mea cea stângace,

Suntem copilăroși râzând pe-acest tandru și nou drum

Și știm că între noi de data asta nu-i doar scrum.

Acum aflăm și noi că-n doi orice se poate face!

Atent la orice gest al tău, cu stângace sete îți sorb ființa,

Grijuliu pășești printre visele mele, să nu le dărâmi,

Cu un sărut și un gest mi-ai amuțit până și conștiința,

Și pentru prima dată știu că-n pumn n-ai să mă sfărâmi.

Şi cred că dimineaţă cerul va fi adânc şi senin.

Vezi? Eu pot vedea frumos că va fi bine

Dincolo de faptul că port în suflet venin.

Ploaia asta rece şi deasă ce mă cuprinde ca o ceaţă

Va şterge din urmele lăsate de tine plecând în grabă,

Lăsându-mă cu ochii în soare şi inima pe-o tarabă.

Când mă gândesc la tine simt şi frumos şi greaţă.

Ploaia asta neagră, turbată şi violentă

Mă zgârie pe ochi, pe faţă şi-n suflet,

În inimă-mi urlă o vioară stridentă

Şi cântecul meu cade în tine c-un tunet.

Ploaia asta beată va şterge noroiul din mine,

Ploaia asta rece şi deasă ce mă cuprinde ca o ceaţă,

Îmi aminteşte mereu de dorul prea mare ce m-apasă.

Mi-e gândul ca apa măcinată pe veci în turbine.

OC