Se-aşterne noaptea peste munţi şi văi,
Şi liniştea-n ecouri dense se adună,
Noi sincer ne minţim sub clar de lună
Şi-s tot mai plini de întuneric ochii tăi.
S-aşterne tăcere mortuară în noi şi-ntre noi
Cum frunzele moarte s-aştern descompus peste văi,
Şi-n vântul ce cu furie, cu ciudă tâmpită ne bate
Pot auzi distante, trecute şi rele ecouri turbate.
S-aşterne în tine un vis dureros de frivol,
Cum apa s-aşterne fluierând între stânci,
În mine s-au deschis răni prea adânci
Şi-atât aş vrea să pleci la pas domol…
S-aşterne liniştea în jurul meu, e rece şi grea
Şi lătrături şterse, dese, stridente şi groase
Spre cerul mort se ridică rele şi fioroase.
Noaptea asta-ncolţită şi dură e viaţa mea.
S-aşterne poteca în drumul şerpuind spre casă,
Mă simt ca un flutur ce are o viaţă întreagă-ntr-o zi,
Paradoxal, încă mai cred, mai sper c-ai să revii
Şi totuşi, poveri prea grele lăsate de tine m-apasă.
OC
