Şi încet-încet totul devine de un roşu sângeriu,

Iar cei căzuţi în luptă contra ciumei roşii

Îşi blastămă cu sete, din cavou, nepoţii.

Afară cerul se-nchide opac şi gol şi moare,

Este însăşi speranţa că neamul se va mântui,

De jafuri, nesimţire, de jale şi necaz

Se umple o ţară şi aşa strânsă de grumaz.

Ne-au năpădit furnicile, buruienile şi grija

Însă ce-a fost rău de-acum se va vedea,

Îmi pare rău de tine ţară, mama mea,

Iar dacă azi m-ai alunga n-aş regreta.

Ne-a invadat prostia precum o ciumă grea

Ce nu se lasă dusă din casă,

E ca un stol de şobolani turbaţi

Ce te muşcă din umbre, însetaţi.

În seara asta tristă e jale în obor,

Trecutul ni s-a-nfipt în rect,

Iar unora încă li se pare drept

Să scapi, acuzat fiind, de omor.

Iar dacă-i drept să semeni doar sânge şi furtună

De ce-n stane de piatră ne topim încet,

De ce-n biserici e slujbă pentru hoţi?

Şi tu, dulce popor, de ce-ţi spui noapte bună?

Afară lătră câinii a jale, a durere şi-a pustiu

Căci nu vor mai avea nici oase şi nici apă,

Dintr-un prezent trist viitorul sumbru se adapă

Cu sânge, cu furie, cu ură din a noastră groapă.

… Să dormi, popor, cerul e plumburiu

Să nu te doară pleoapele, când dormi,

Să nu te deranjeze nici un sunet,

Să dormi, liniştit, ca-ntr-un sicriu!

Să laşi viitorul pradă unui trecut

E ca un avort repetat la infinit,

E ca un viol sadic ce încă nu s-a sfârşit!

O să plângem toţi după ce-am avut!

Vă blestem, totuşi, să v-ajungă votul

Pe care l-aţi dat, iarăşi, ciumei roşii,

Să vă roadă ghetele, pantofii sau chiloţii

Să suferiţi că aţi votat, iarăşi, cu hoţii!

Se cheamă trădare faţă de cei bătrâni

Care-au luptat şi au murit sperând că noi

Vom ţine piept ciumei, roşului puhoi.

Paradoxal, m-e teamă, încă suntem păgâni!

Geoană, Ilici, Năstase, Mitrea, Hayssam şi restul cetei, a zis mama să-mi sugeţi p*la!

Parcă totul a fost la figurat, parcă am fost o tragedie la pătrat,

Tot ce-a fost odinioară între noi fără a noastră vrere

Încă înainte de a-ncepe cu adevărat s-a şi terminat.

Nu mai am gânduri, nici vocea conştiinţei nu-mi spune nimic

Reneg cu putere ceva ce în mine se zbate arzând

Într-un fel ne-am spus amarul adio râzând.

Am pornit separaţi, am plecat separaţi ne mai sperând.

Tot ce-mi spui, tot ce-mi minţi chiar acum e-n zadar

Văd bine dincolo de piesă, scenariu şi actriţă

Dar am să mă mint spunându-mi că-i mai bine

Paradoxal, ştiu că nu există nimic fără tine.

Ai scris un scenariu pentru mine mult prea dureros

Dar aleg să-mi joc rolul, aleg să fac ca tine

Şi nu pot decât să sper că ce ai lăsat în mine va ţine.

Totul se scurge din suflet ca printr-un perete de stâncă poros.

Mi-e inima amorţită într-o crâncenă îmbrăţişare trădătoare,

Cu furie imensă, cu ciudă aleg să încerc s-o ignor

Învăţ să trăiesc fără tine, accept că în mine eu mor,

Dar rolul îmi cere să m-arunc legat la mâini în mare.

O singură întrebare a fost de ajuns să văd tot,

Alegi să negi, respect ideea, ţi-e teamă,

Oricum, sufletul l-am şi dat jos din a ta ramă

Şi am să pretind la infinit că totuşi pot!

OC

Te strâng la piept

Şi nu eşti lângă mine,

Îmi lipseşti şi-n vis.

Şi-n vise te sărut,

De mii de ori

Te-mbrăţişez.

Iar ploaia mătură aleea pustie,

Pustiu sunt şi eu fără tine,

Mi-e frig şi noaptea se lasă peste mine.

Te rog, revino!

DLnH

Iar el se juca cu mine.

- Înger, îngeraşul meu

nu mai pot de dorul tău,

mă gândesc mereu la tine,

şi, din când în când, la mine.

Am fost mic, m-ai făcut mare

am fost slab, mi-ai dat putere,

în tot locul te priveam

şi pe tine te chemam.

Dar tu, tu…

Mi-ai rupt inima

Pentru ca nu erai un înger

Iar eu m-am rugat pentru tine.

- "Îngerii cad primii, nu ştiai

În nopţile când tandru mă chemai,

Şi când sperai că totul va fi bine

Când adormeai gândindu-te la mine?"

Ce s-a jucat cu doi actori banali,

Cu o actriţă suspinând

Şi un actor întrebător,

Ce se repetă zi de zi

C-un alt decor şi alţi actori

S-a coborât pe strada mea,

În casa mea, în viaţa mea.

Dar vai, actriţa, tocmai ea,

Cea ce intrase-n viaţa mea,

De cum luminile s-au stins

Şi-a luat valiza şi-a plecat,

Pesemne cu un alt bărbat.

Şi şi-a uitat tabloul pe perete,

Tablou ce i l-am dăruit chiar eu,

Şi o scrisoare nedeschisă încă,

Misterul grotelor săpate-n stâncă

Cu mâna încă tremurândă.

Dar vai, reprezentaţia nu s-a terminat,

Şi din actor, acum, sunt spectator

Al unui circ, cum am avut şi eu,

La fel, cu doi actori banali,

Cu o actriţă suspinând

Şi un actor întrebător,

Ce plâng durerea lor,

A mea, a ta şi-a tuturor.

Reprezentaţia nu s-a terminat

Doar c-un actor şi-un spectator,

Durerea mea, durerea lor,

A tuturor amanţilor

Ce noaptea retrăiesc în vis

Ceea ce nu s-a întâmplat

Decât într-un biet manuscris

Nu s-a sfârşit.

AN

Şi trenul în gară aşteaptă:

Grăbeşte spre mine, iubito,

Şi pasul spre mine îndreaptă!

E noapte şi e răcoare,

Trecut este şi miezul nopţii,

Iar luna atârnă-ntr-un pom,

Mai trist ca un suflet de clovn!

Simt inima ta cum oftează,

Ce bine-i în braţe la tine,

Nu plânge că pleci departe

Căci mâine vei fi cu mine…

Îţi înţeleg durerea

Ce îţi strânge inima,

Nu uita, te voi ierta,

Pentru că tu eşti doar a mea!

Te văd în vagon, pe fereastră,

Şi trenul se mişcă pe şine:

Şi pleci înspre zarea albastră,

Şi trenul fuge cu tine!

Poate vei şti vreodată

Ce mult am ţinut eu la tine,

E noapte şi gara-i puste,

Şi plouă!

AN

De-a vieţii melodramă,

N-o fă nici tu

Când totul se destramă.

N-am să privesc

Cum soarele răsare,

Tu să o faci,

Căci altfel va dispare.

Nu am să uit,

Deşi uitarea vine,

N-o fă nici tu,

Rămâi în gând cu mine.

Dar am să iert,

Să-ţi fie ţie bine,

Să ierţi şi tu,

Şi iartă-mă pe mine!

IP

Şi prin răcoarea dimineţii

Gândurile fierbinţi mă ard

Pierzându-mă în vălul ceţii.

Eu simt că te-am pierdut,

Şi-mi pare sincer rău,

Tăcerea mi-e de lut,

Iar pasul greu.

N-am ştiut cât te iubesc,

Dar scump eu am aflat,

Şi apa curge lin

Lângă al tău palat.

N-am ştiut privirea ta

Să o citesc,

Acum merg prin pădure,

Şi singur mă căiesc.

IP

În care eu fac legea şi sunt un semizeu.

Pe zidul negru, rece, privirile îmi cad,

Şi astea-mi lasă-n gură un gust puţin cam fad.

A liniştii ecouri de ziduri se izbesc

Şi amintiri cu tine în gând îmi năvălesc.

Pe zidul negru, rece, privirile îmi cad,

Şi astea-mi lasă-n gură un gust puţin cam fad.

IP

în abstract

chiar nu ştiu,

câtă vreme-am să te las

să îmi scapi iar şi iar,

iar nu ştiu.

Câtă vreme-am să sper

c-ai să vii înapoi,

să tresar,

să am iarăşi un rost,

să fim iarăşi ce-am fost,

sau mai mult, măcar.

Câtă vreme-am s-aştept

şi-am să sper

n-am habar,

de câtă vreme visez

c-am să te îmbrăţişez

iar şi iar.

DLnH