Sufletul tău îmi e a inimii oglindă buclucașă,
Și prea ades temeri și emoții în ea se perindă,
Mi-e sufletul spart și inima îmi e grotească,
Și iartă-mă că nu pot să mă uit în oglindă.

Din cioburile firii frânte doar iluzii deșarte sclipesc,
Nu-s vorbe, sunt doar ecouri ce trist se ridică
Prin suflet, c-o vrednicie întrucâtva ostășească.
Pierdut pe-ale iubirii profunde și pierdute alei pășesc
Mi-e sufletul spart și inima îmi e grotească,
Și iartă-mă că nu pot să mă uit în oglindă.

Să bâjbâi ca orbul prin ploaie îmi e menirea
Și trupul și gândul mi-e rană, o vede oricine,
La drumul cel greu mă înham s-ajung la tine
Căci n-am mai pețit de mult fericirea.

Iar câinii mă latră, mă mușcă și mă rup
Și drumul mă umple de colb și nevoi,
Spre tine trecutul mă poartă înapoi
Și crește în mine acum răstignirea.
La drumul greu mă înham s-ajung la tine
Căci n-am mai pețit de mult fericirea.

Pe-atunci eram bujor în avânt
Răzbind printre oameni și rele,
Mai sunt încă lepre, mai sunt
Și tot comuniste și ele.

Zadar al conștiinței cuvânt
Aștern în mod public, căci ele
Noi temple își fac pe pământ
În ciuda opiniilor mele.
Mai sunt încă lepre, mai sunt
Și tot comuniste și ele.

[Tribut lui A. Macedonski]

Iubirea nu doare și-i moale și pufos împreună cu zile de-a fi
Ca-ntr-un cântec onest și pervers, draga mea, oh, de ai ști!
Fiindcă pentru mine raiul a coborât de cu seară pe pământ,
M-am trezit de dimineață în mine c-un demon și-un sfânt.

Mi-e sacrul și profanul totuna, de mi-este cu tine, cu noi,
Și ne vom iubi ca orbeții într-o noapte toridă, plăcută de joi,
Ne-am aduna zâmbetele ferice mii și mii și ne-am preface
În niște țestoase ce merg agale spre fericire, în carapace, dar
M-am trezit de dimineață în mine c-un demon și-un sfânt
Fiindcă pentru mine raiul a coborât de cu seară pe pământ.

Mă voi culege de pe jos, ce te-așteptai?,
Doar n-a înflorit încă pomul nemuririi
La capătul dinspre ură al iubirii,
La intersecția oscilantă dintre iad și rai.

O să mă lepăd, deci, de legea firii
Și o să sper în fugă că o să mai stai
Să îmi oferi voluptatea fericirii
Să simt că, totuși, mă vrei și mă ai
La capătul dinspre ură al iubirii,
La intersecția oscilantă dintre iad și rai.

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori

Și sorbim însetați din iluzia că zburăm pân-la nori,

Însă adesea, din grabă, nădejdiile ne mor voluptoase.

Emoțiile se scurg prin noi ca niște râuri tumultuoase

Ce lasă prea rar în noi acei tandri și dulci fiori,

Prinși în vâltoarea unor clipe efemere și dureroase

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori.

Trăind prea repede prea ades ne înecăm în nepăsare

Și viața devine o simfonie monotonă și apăsătoare

Cântată de un artist genial, din zori până în zori,

Și viața însăși devine o tufă uscată fără de flori.

Prinși în vâltoarea unor clipe efemere și dureroase

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori.

Ca-n primăvara întâii şi celei din urmă iubiri,

Erai frumoasă cum n-ai fost, încă, niciodată

Şi-n tine prindeau muguri intense, nebune trăiri.

Creştea în tine imens rodul noii noastre cuceriri

Un rod ce sper să prindă floare şi-altă dată,

În braţele mele fremătând tremurai toată

Ca-n primăvara întâii şi celei din urmă iubiri.

Îți simt şi acum inima sărind din piept cu putere,

Ţi-e respiraţia sacadată şi orice gest ţi-e sacadat,

Muşcăm voluptuos din fructul numit păcat.

Să fii iarăşi a mea este în viaţă cea mai mare plăcere

Ca-n primăvara întâii şi celei din urmă iubiri.

În braţele mele fremătând tremurai toată.

Spre orizonturi noi ai plecat, a mea doamnă,

Spre împliniri de vise, de iluzii şi idei.

Rătăcesc fără tine pe triste, ascunse alei.

Ceaţa a încetat subit să se înalţe înspre cer,

Afară e răcoare, în suflet port răzvrătire şi ger.

Spre orizonturi noi ai plecat, a mea doamnă,

În dimineaţa asta umedă şi rece de toamnă.

Tăcerea e durere, e veac, e chin şi metastază,

Adierea este viscol, ninsoare şi tunet şi furtună,

În ochi eu port tăcere, în  suflet port o rază

Şi mă întreb de-acum cine-ţi va spune noapte bună.

În dimineaţa asta umedă şi rece de toamnă

Spre orizonturi noi ai plecat, a mea doamnă.

OC

Vara asta-i o toamnă, o iarnă pustie,

Răcit sunt şi astăzi de melancolie

Păşind îndârjit spre meleaguri străine.

Se topesc zgomotos pe pământ frunzele,

De nebunie mintea nimic nu reţine

Vara asta-i o toamnă, o iarnă pustie,

Ecouri acute, stridente se zbat în mine.

Pe-afară, ca-n mine, nu este nimic,

Nu mai e nici lumină, nu mai e nici adiere,

Mi-e lupta bazată doar pe himere

Şi-mi beau sufletul cu un polonic.

Vara asta-i o toamnă, o iarnă pustie,

Ecouri acute, stridente se zbat în mine.

OC

E ţipătul lumii ce stă să cadă,

Un ochi care nu vrea să vadă

Pe câmpul sterp numai ploaie.

Până şi cerul încet se înoadă

Umplând răsăritul de zoaie.

E ţipătul lumii ce stă să cadă,

Ruginii cuvintele se-aştern pe foaie.

Emoţia iubirii este mult prea fadă

Iar templul, cărarea şi drumul

Astăzi adăpostesc doar fumul,

Deşi până ieri era o intensă văpaie.

Ruginii cuvintele se-aştern pe foaie,

E ţipătul lumii ce stă să cadă.

OC