În grădina secretă cu roze negre și uscate voi
Ascunde cheia gândurilor triste sub un mușuroi,
Și-n cazemata gărzii am doar prăfuite, sentimentale confuzii.
Nu port în suflet ferecate decât celulele unor vechi iluzii.

În pădurea neagră de lângă izvorul cu apă termală
Voi ascunde din poetul acesta furia cea temperamentală,
Iar la intrare, înspre ruginita poartă unde astăzi duzii
Nu mai fac fruct, căci s-au uscat, voi pune o clipă banală.
Și-n cazemata gărzii am doar prăfuite, sentimentale confuzii…
Nu port în suflet ferecat decât celulele unor vechi iluzii.

Câteodată în suflet dorul doare mereu
Și îl simt cum mușcă din ființa apoasă,
Și uneori nu-l mai știu nici chiar eu.
Nimeni în mine nu știe dorul ce m-apasă.

Uneori în mine cresc sulițe, săbii și scut
Și dorul este un viitor incert la timpul trecut
În care fericirea e lupta cu mine, mereu,
Căci sângele-mi este fiorul ascuțit ca o coasă
Și uneori nu-l mai știu nici chiar eu.
Nimeni în mine nu știe dorul ce m-apasă.

Gândul meu mă poartă mereu spre acel fericit asfințit
În care tu, cam furișat ce-i drept, erai a mea mireasă,
Era seară, era vară, eram singuri și erai frumoasă.
Pe lungul drum ce m-aducea de la coasă te-am zărit!

În sufletul meu, obrazul tău poartă o anume roșeață,
Și să te iubesc nespus încă, ce-i drept, n-am obosit,
Deși pe altarul păgân al trupul tău sufletul mi-e răstignit
Și deznădejdea depărtării de trecut acum mă apasă!
Era seară, era vară, eram singuri și erai frumoasă…
Pe lungul drum ce m-aducea de la coasă te-am zărit.

Sufletul tău îmi e a inimii oglindă buclucașă,
Și prea ades temeri și emoții în ea se perindă,
Mi-e sufletul spart și inima îmi e grotească,
Și iartă-mă că nu pot să mă uit în oglindă.

Din cioburile firii frânte doar iluzii deșarte sclipesc,
Nu-s vorbe, sunt doar ecouri ce trist se ridică
Prin suflet, c-o vrednicie întrucâtva ostășească.
Pierdut pe-ale iubirii profunde și pierdute alei pășesc
Mi-e sufletul spart și inima îmi e grotească,
Și iartă-mă că nu pot să mă uit în oglindă.

Să bâjbâi ca orbul prin ploaie îmi e menirea
Și trupul și gândul mi-e rană, o vede oricine,
La drumul cel greu mă înham s-ajung la tine
Căci n-am mai pețit de mult fericirea.

Iar câinii mă latră, mă mușcă și mă rup
Și drumul mă umple de colb și nevoi,
Spre tine trecutul mă poartă înapoi
Și crește în mine acum răstignirea.
La drumul greu mă înham s-ajung la tine
Căci n-am mai pețit de mult fericirea.

Pe-atunci eram bujor în avânt
Răzbind printre oameni și rele,
Mai sunt încă lepre, mai sunt
Și tot comuniste și ele.

Zadar al conștiinței cuvânt
Aștern în mod public, căci ele
Noi temple își fac pe pământ
În ciuda opiniilor mele.
Mai sunt încă lepre, mai sunt
Și tot comuniste și ele.

[Tribut lui A. Macedonski]

Iubirea nu doare și-i moale și pufos împreună cu zile de-a fi
Ca-ntr-un cântec onest și pervers, draga mea, oh, de ai ști!
Fiindcă pentru mine raiul a coborât de cu seară pe pământ,
M-am trezit de dimineață în mine c-un demon și-un sfânt.

Mi-e sacrul și profanul totuna, de mi-este cu tine, cu noi,
Și ne vom iubi ca orbeții într-o noapte toridă, plăcută de joi,
Ne-am aduna zâmbetele ferice mii și mii și ne-am preface
În niște țestoase ce merg agale spre fericire, în carapace, dar
M-am trezit de dimineață în mine c-un demon și-un sfânt
Fiindcă pentru mine raiul a coborât de cu seară pe pământ.

Mă voi culege de pe jos, ce te-așteptai?,
Doar n-a înflorit încă pomul nemuririi
La capătul dinspre ură al iubirii,
La intersecția oscilantă dintre iad și rai.

O să mă lepăd, deci, de legea firii
Și o să sper în fugă că o să mai stai
Să îmi oferi voluptatea fericirii
Să simt că, totuși, mă vrei și mă ai
La capătul dinspre ură al iubirii,
La intersecția oscilantă dintre iad și rai.

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori

Și sorbim însetați din iluzia că zburăm pân-la nori,

Însă adesea, din grabă, nădejdiile ne mor voluptoase.

Emoțiile se scurg prin noi ca niște râuri tumultuoase

Ce lasă prea rar în noi acei tandri și dulci fiori,

Prinși în vâltoarea unor clipe efemere și dureroase

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori.

Trăind prea repede prea ades ne înecăm în nepăsare

Și viața devine o simfonie monotonă și apăsătoare

Cântată de un artist genial, din zori până în zori,

Și viața însăși devine o tufă uscată fără de flori.

Prinși în vâltoarea unor clipe efemere și dureroase

Trăim ca niște fluturi într-o lume cu ofilite flori.