Recent, în mass media au început să apară discuții despre planetele singuratice sau planetele orfane, cele care nu aparțin unui sistem solar. Mi se pare un subiect interesant.

În primul rând, nu cred că sunt pe atât de rare pe cât s-ar credea la început și nu cred că ele apar în principal în urma dizlocării de pe orbitele proprii din jurul stelelor unde s-au format, ci în principal pentru că în zona lor de formare nu a existat suficient material pentru o stea. De aceea, intuiția îmi spune că planetele gazoase gigant, marginal sub-stelare ca dimensiuni (sunt mai mici decât piticele maro) și care, adică, au un nucleu dur și fierbinte – dar cu insuficient de multă presiune pentru a porni reacțiile nucleare specifice stelelor – sunt sisteme independente energetic.

De exemplu, știm că marii giganți gazoși (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) emană mai multă energie decât primesc. Ceea ce, mai departe, înseamnă că și dacă ar exista în afara unui sistem solar, tot ar avea energie, astfel încât nu mi s-ar părea exclus ca – dacă anumite planete mari și reci susțin viața – și planetele orfane să poată să susțină viața. Mă refer, ca să fiu cât mai precis în formulare, la planete orfane de mari dimensiuni, spre limita superioară a dimensiunilor planetelor, cam dublu față de Jupiter.

Evident, nu m-aștept să fie viață inteligentă, dar nici nu m-aștept ca planetele bogate în apă, căldură internă și compuși carbonici să fie complet sterpe. În fond, s-ar putea ca – pentru viață – stelele să fie opționale, acestea fiind necesare doar în cazul vieții inteligente.

De aceea mă și întreb: oare ce fel de simțuri au animalele care trăiesc acolo? Dacă nu se văd, din pricina lipsei luminii, cum interacționează? Doar prin sunete și miros, sau unele organisme mai evoluate – dacă există – folosesc un mecanism asemănător telepatiei?

Ar fi posibil? Hai să facem exercițiul acesta de imaginație.