Se făcea că am stat un pic la o coadă destul de aglomerată, până să apuc să întru și eu, accesul făcându-se în grupuri aleatoare de doisprezece – cincisprezece persoane.

Odată întrat în exclusivistul restaurant japonez, am fost surprins de o intensă senzație de cofetărie comunistă, poate și datorită fețelor de masă roz ca florile de cireș japonez și groase, dintr-o țesătură durabilă, călcată în unghi drept.

Ideea ar fi fost să mănânc niște înghețată simandicoasă, dar nu știu exact ce s-a întâmplat și nimerisem la masă unde, din fericire, printre felurile de mâncare de interes era și înghețata pentru care venisem. Așa că mi-am luat o farfurie de plastic, din cele afișate pe masă, cu câteva bucate prin ele:

– Uite, ai cârnaț, spune bucătarul, arătând spre o perniță galbenă și crocantă de prin farfurie. Ăla merge bine cu înghețata…

Confuz, priveam ritualul servirii mesei, așezat printre ultimii la coadă, să fac și cu ce face și restul, nefiind de-al casei. Ei, dar la un moment dat, tipul din fața mea, tot european, ținându-și farfuria în mână, s-a apropiat de o capră albă ce stătea ridicată pe masă. Aceasta, capra, se uită în farfurie, alege ceva brânză din farfurie, o ia, o rumegă un pic, după care, cu limba ei lungă, o pune în gura omului care nu știa dacă să fie dezgustat sau extaziat.

Apoi mi-a venit mie rândul. Bucătarul mi-a explicat că frumoasa capră, albă, blândă și lățoasă, e dresată să aleagă brânza din farfurie și s-o rumege pentru a-i da o textură deosebită.

Adevărul este că am încremenit în timp ce o priveam pe capră luându-mi brânza din farfurie, am numărat cele trei ori, cât a rumegat brânza mea, dar când să-mi bage brânza în gură, cu limba ei cea lungă, m-am trezit dezgustat din vis, înnebunit de greață…

Cum să las o capră șă-și bage limba în gura mea?