Io nu-s un tip paranoic, din contră. Şi nu ştiam de ce, atunci când bloguiam, aveam senzaţia că nişte ochi mă priveşte tăcuţi. Mă simţeam urmărit, hăituit… O senzaţie tare nasoală.

Până azi, când m-am prins. Nu, nu sunt paranoic. Nişte ochi chiar mă urmăreau tăcuţi în timp ce io-mi vedeam de treabă…

Şi o poezie pe chestia asta, pe care am învăţat-o mai de mult (nu ştiu cine a scris-o):

„Pe un fund de lac

Neşte ochi clipeşte

Ce să este oare?

Cred că e doi peşte.”