Stăteam în liniștea mea și priveam niște porumbei cum s-au cuibărit la noi pe balcon. N-aveam nicio treabă, deși drept îi că mă gândeam cu un anume drag culinar la ei. Ce mai, îmi cam sticleau ochii, n-o să mint.

No, cum îmi vedeam eu de ale mele și mă gândeam că aș mânca niște porumbei, numai ce mă ia tata și mă duce pe balcon, să-i vânez. Sau, măcar, să mă învăț cu ei și să nu-i mai vânez deloc, să-i ignor. Că prea îmi sticleau mie ochii, fiindcă nu m-am învățat minte de când am căzut atunci, mai demult.

No, deci mă duce pe balcon și mă lasă acolo. Ăștia, porumbeii, cum m-au văzut, erau distruși psihic, rupți în gură de frică și cercetau orice geam, orice locșor poate – poate or putea să iasă. Eu stăteam și împingeam de ușă și mieunam tare să mă lase înăuntru, mințind cu spor că nu mai fac și că o să fiu cuminte.

Porumbeii cum mă auzeau mieunând, cum mai abitir se stresau, crezând că vreau să-i mănânc sau ceva. Ei, doream să-i mănânc, dar vânatul nu este o ocupație pentru o doamnă ca mine care chiar s-a simțit jignită că unii oameni ar crede-o suficient de rea încât să curme niște vieți.

Eu practic vânătoarea, nu și ospățul. Dar atunci mi-a fost frică să mă apropii de cei nouă porumbei aproape la fel de mari ca și mine, pe care tata i-a prins pe balcon și pe care m-a trimis să-i vânez. Mi-era frică și am mieunat câteva secunde bune până să mă lase în casă.

[Articol dictat telepatic de Guți – Guți]