[Guest post de Mihai Todor] De când am ajuns pe plaiurile Olteniei Munteniei, taman în buricu’ târgului, București, am avut ocazia de a mă ospăta pe la diverse restaurante, care mai de care mai selecte (cu livrare la cămin domiciliu), ocazie care m-a învățat ce-i aia șpaga:

Mă Mișule, lasă-i și tu acolo câțiva lei, ca să nu te pomenești la comanda următoare că îți aduce și niște flegmuțe pe pizza, din partea casei.

Din acel moment am rămas veșnic traumatizat, deoarece, eu, inginer fiind, nu pot lucra cu valori de astea ambigue (câțiva lei), deci trebuia să folosesc o metodă deterministă pentru a afla ce sumă trebuie să las șpagă. Analizând statistic, am ajuns la valoarea de 10%, care reprezintă cheia mâncării igienice în România: nu vrei să ai parte de flegmuțe, scoți din buzunar cât scrie pe notă + 10%.

Dar totuși nu m-am împăcat cu gândul că acest obicei s-a născut doar din dorința românilor de a beneficia de mâncare fără adaosuri de contaminanți organici. Astfel, am aflat că șpaga își are originile prin restaurantele din Europa de vest, unde clienții obișnuiesc să lase o oarecare sumă în plus față de cea trecută pe notă, în cazul în care le-a plăcut mâncarea și felul în care au fost serviți. Deci, practic, această “șpagă” ar trebui să reprezinte aprecierea ta față de mâncare și de munca ospătarului (care, la rândul său, ar trebui să o împartă cu bucătarul) și crește direct proporțional cu nivelul satisfacției. Probabil există și o metodă de a determina cantitativ satisfacția, ca să știe și inginerii cât să lase șpagă.

Revenind pe meleagurile noastre, într-o zi oarecare de sâmbătă am fost să mănânc la City Grill pentru că nu știu să gătesc. Cum doamna ospătăriță nu a înțeles prea bine comanda mea mi-a adus “tigaie de pui” (de ce dracu’ îi zice așa, n-am să înțeleg) în loc de grătar de piept de pui. Când a aterizat la mine la masă cu minunăția puternic mirositoare a usturoi, evident, am protestat. Și-a cerut scuze și a dat vina pe mine, că deh, eram cam adormit și nu i-am spus suficient de clar ce doresc… Eu mă uitam la ea ca vițelu’ la poarta nouă, așteptând să tacă și să schimbe urgent conținutul farfuriei, ca în orice local civilizat, care-și scoate profitul pe baza numărului clienților. Ei bine, m-am trezit la realitatea românească și am observat că acest lucru nu s-a întâmplat iar eu, neavând chef de scandal, am acceptat respectiva mâncare. După ce am terminat de mâncat (cu jumate de gură, că nu prea mi-a plăcut), am cerut nota și am plătit folosind cardul, special ca să nu îi las nici o șpagă.

Concluzii:

• probabil respectiva ospătăriță ar fi fost obligată de șeful ei să plătească acea porție, dacă insistam să mi-o schimbe;
• în România nu prea îți arde să faci scandal la un restaurant, că data următoare cine știe ce adaosuri nefaste vei primi în mâncare;
• deși nu mi-a plăcut respectiva mâncare și atitudinea ospătăriței a lăsat de dorit, un instinct îmi spunea că totuși ar trebui să las șpagă, dacă nu vreau să am surprize neplăcute data următoare când mă voi duce să mănânc la ei.

Și totuși mă mai roade o chestie: ce i-a determinat pe medicii din România, oameni cu mulți ani de studii, să ajungă sub nivelul unor ospătari cu 4 clase? Poate în alt articol…