Chinezu spunea la Din On în Off  (2) că banii din blogging ies în urma unui compromis, respectiv că BCR are o campanie mișto la care participă bloggerii care sunt de acord cu banca sau care pot face compromisul de a recomanda serviciile unei bănci pe blog. Niște chestii de bun simț, adică.

Sincer, mi-ar fi plăcut să scot de un sandviș dintr-o campanie, ceva, la câte fripturi bune dau lunar ca să ne bucurăm împreună de blogul acesta. Dar nu s-a putut. În special pentru că nu pot fi un adept al BCR câtă vreme am făcut cerere de reziliere a serviciilor la finele lui Mai Aprilie și trebuie să semnez pentru închiderea lor în August. Sigur, apreciez că au devenit mai respectuoși cu clienții, chiar laud chestia asta, dar tot mi-ar fi greu să le recomand serviciile.

Nu pot să fac compromisul de a scrie de nașpa despre bănci, dar să le fac reclamă. Nici pe blog, nici altundeva (Facebook  Twitter). E ca și cum mi-aș smulge singur coloana vertebrală și aș arunca-o în WC. Nu pot, compromisul este prea mare. Așa că aș fi putut, cel mult, să spun că le-a scăzut dobânda sau alte chestii normale în Vest și atât de rare pe la noi…

La fel, nu pot face compromisul de a-i da Like companiei Vodafone, câtă vreme îi sunt abonat și văd care este raportul dintre preț și calitate. Și nici nu accept sfaturi și laude la adresa companiei, câtă vreme blogerii care scriu despre ea au abonamente la alții! E ca și cum eu aș spune că restaurantul „La pubela” are mâncarea bună și ieftină doar pentru că așa mi-a dat mail managerul. Sau pentru că am primit o șaorma pentru asta.

Nu pot, compromisul este prea mare. Iar comunitatea din jurul acestui blog este prea frumoasă pentru a fi trădată de mine. Mai mult, comunitatea pestriță din jurul acestui blog este prea de bun simț pentru a fi tratată ca o marfă pe care eu să o vând cuiva. Este un compromis imposibil. Adică nici măcar nu poate fi vorba despre un compromis, ci de altceva, nu pot defini exact ce.

Până la urmă, în cei aproape patru ani de blogging, am învățat că cel mai bine vinde compromisul. Iar cele mai bănoase sunt, evident, compromisurile cele mai dificile. Însă cum eu nu trăiesc din blogging, cum am pretenția de la mine că sunt cel puțin atât de integru și de etic pe cât mă dau pe blog, am cele mai mari pretenții de la mine.

Nu sunt perfect, nu întotdeauna am deschiderea de a accepta că nu am dreptate, uneori am opinii tâmpite sau viziuni mai puțin democratice (ca să nu spun extremiste), dar nu pot fi acuzat de rea credință sau manipulare ci, cel mult, de imperfecțiunea naturii umane.

Dar să revin la compromis. Sociologul PSD-ist Vasile Dâncu spunea o chestie mișto:

Compromisul însă este o formă de justificare a mizeriilor mai mari sau mai mici. Compromisul este renuntarea la o valoare până mai ieri sfântă.

Vedeți? Eu sunt un om fundamental anti-PSD-ist, dar citez cu plăcere dintr-un PSD-ist. Nu pentru că aș face un compromis, ci pentru că omul are dreptate și este firesc, deci, să-i dau dreptate.

Astfel, apreciez și rezonez cu unele dintre ideile menționate în articolul 12 sfaturi de la “hateri” pentru A-listerul român! + unul bonus! Sigur, sunt unele cu care nu rezonez (cum e faza cu câinii din Deva), considerând că un om care scrie o chestie la care s-a gândit toată lumea cu greu poate fi găsit vinovat la instigare, deoarece fiecare trebuie să fie responsabil pentru acțiunile sale și pentru că orice poate fi folosit drept paravan (adică motiv de instigare) într-o vreme când într-un an se scrie mai mult decât se scria într-un secol…

Totuși, după cum spuneam, rezonez cu unele idei de acolo. Dar trebuie să întreb și pe voi, dragi cititori, despre ceea ce s-a scris acolo. Pentru că putem evolua împreună numai prin retroacțiune (feedback).

Și nu, nu cred că cei care pot face asemenea compromisuri sunt de condamnat. Sunt doar diferiți.