Modelul sistemului solar la periferie

[Atenție! Articol excesiv de lung!] Modelul sistemului solar la periferie este o teorie de-a mea cu privire la heliopauză.

OK, să începem cu teoria elementară necesară parcurgerii acestui articol:

  • Soarele este steaua sistemului nostru solar și emite:
    • o varietate largă de radiații: gama, luminoase, radio, infra-roșii, ultraviolete șamd;
    • particule (numite în continuare vânt solar);
    • câmpuri: magnetice, electrice, gravitaționale;
  • Sistemul solar:
    • este centrat pe Soare:
      • planetele orbitează în jurul Soarelui fiind prinse în câmpul gravitațional al acestuia;
      • Soarele este principala sursă de energie din sistemul solar;
    • este format din opt planete (Pluto nu mai este considerată o planetă, dar dacă punem la socoteală și Ceres – mai nou considerată o planetă pitică – avem nouă planete);
      • Aici este o ciudățenie pe care nu sunt sigur că o înțeleg. Pluto are un diametru estimat la 2000 de kilometri, dar nu este considerată o planetă, nici măcar pitică, în timp ce Ceres care are un diametru de 950 de kilometri este considerată o planetă pitică.
    • Distribuția masei:
      • Soarele are 99.86% din masa totală a materiei din sistemul solar;
      • Cele mai mari planete (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), deși gazoase, dețin 99% din restul de masă, deci împreună dețin cam 0,14% din masa totală a sistemului solar;
      • Se observă că:
        • Planetele mici (Mercur, Venus, Pământ, Marte) sunt aproape de stea;
        • Din cauza gravitației Soarelui, nu putem avea planete mari în imediata vecinătate;
        • Planetele mari și gazoase sunt mai departe de stea;
    • Distribuția energiei:
      • Soarele este principala sursă de energie a sistemului solar;
      • Cele patru planetele gigant, în mod ciudat, radiază mai multă energie decât primesc;
        • Ceea ce înseamnă că acele planete influențează mediul apropiat mai puternic decât Soarele;
    • Mecanica elementară a sistemului:
      • Soarele influențează planetele din sistemul solar prin mai multe metode:
        • prin câmpul gravitațional, planetele fiind prinse într-o mișcare de rotație mai mult sau mai puțin ovală în jurul stelei;
          • toate obiectele din sistemul solar, indiferent de mărime, interacționează cu câmpul gravitațional al Soarelui;
        • prin câmpul magnetic, magnetismul Soarelui afectând în mod semnificativ câmpurile magnetice ale planetelor;
          • și ale tuturor obiectelor cu magnetism din sistemul solar;
      • Planetele influențează mediul apropiat în funcție de:
        • distanța față de Soare;
        • masa și densitatea proprie;
        • câmpul magnetic propriu;
    • Termeni:
      • Heliosferă – zona de influență directă a Soarelui în universul din imediata sa vecinătate, zonă în care se presupune că întreaga materie emanează direct din Soare;
        • Forma heliosferei nu se cunoaște exact;
          • De asta am și scris acest articol, pentru a spune ce cred eu despre heliopauză, o zonă care determină marginile heliosferei;
        • Analogie utilă: stați lângă foc într-o seară răcoroasă de vară și vă plimbați în jurul focului, unde vă este cald și bine. Zona aceasta influențată de foc aste asimilabilă (sau asemănătoare) heliosferei Soarelui.
      • Heliopauză – zona teoretică (sau teoretizată) unde particulele emise de Soare sub formă de vânt solar sunt oprite de mediul interstelar;
        • Analogie utilă: stați lângă foc într-o seară răcoroasă de vară. Vă îndepărtați de foc și, evident, la un moment dat focul nu vă va mai afecta (prin încălzire). Acel punct este asimilabil heliopauzei.
      • Mediul interstelar – cel mai răspândit mediu din galaxie, este format nu din vid, cum se crede popular, ci din hidrogen și heliu, ce-i drept la o presiune foarte mică (dar nenulă, adică diferită de zero!);
        • Ceea ce înseamnă că vântul solar are o viteză foarte mică de deplasare pentru a fi oprit de acest mediu;
        • Presiunea vântului solar în acest punct este aproape zero, sau insignifiant mai mare decât zero;
      • Șocul de terminație – o zonă în care viteza vântului solar scade sub un anumit prag (echivalent și asimilabil vitezei sunetului în Soare).
        • Efectul se observă și la chiuvetă, cum bine arată imaginea următoare;
        • Dar cel mai bine se știe din natură, când un avion supersonic călătorește cu o viteză mai mare decât viteza sunetului, forțând gazul să călătorească cu o viteză mai mare decât îi este posibil din punct de vedere molecular (în condițiile de presiune și temperatură ale mediului sonic);
        • Șocul ăsta spune cam așa: mai mulți atomi de materie ajung într-o zonă decât pot fi eliberați în mod natural, de aceea are loc o compresie violentă a acestora (în molecule, desigur), până se depășește pragul minim de presiune necesar eliberării atomilor;
        • Odată trecuți de acest șoc, atomii sunt mult încetiniți, pentru că și-au pierdut o parte din energie sub formă de temperatură (și nu numai, dar hai să păstrăm modelul cât mai simplu) în reacțiile cu ceilalți atomi, pentru a se elibera;
          • Întrucât atomii sunt mult încetiniți, aceștia opun o rezistență din ce în ce mai mică gazului din spațiul interplanetar, iar când aceste două presiuni se echilibrează avem de-a face cu heliopauza, cum am văzut mai sus.
            • De exemplu, când cineva strănută la zece metri depărtare, particulele din strănut nu vor ajunge până la noi, pentru că își pierd energia de mișcare direct proporțional cu distanța parcursă, deci vor fi oprite după câțiva metri.
            • Zona în care viteza vântului solar este sub pragul sonic, dar mai mare decât zero, se numește heliosheath;
        • Presiunea din șocul de terminație conferă niște proprietăți electrice gazului. Particulele din gaz interacționează atât datorită presiunii cât și datorită unor proprietăți electrice, cum ar fi polarizarea electrostatică:
          • atomii cu aceeași sarcină electrostatică se resping;
          • atomii cu sarcini electrostatice diferite se atrag;
          • norii de particule electrostatice sunt străbătuți de varii câmpuri magnetice, ceea ce determină (la nivel teoretic) un fel de furtuni electrice, sau descărcări electrice în gaz, ceea ce determină, mai departe,  încălzirea locală (adică în zone mici) explozivă (sau rapidă);
      • Heliosheath – după cum spuneam mai sus, aceasta este zona în care vântul solar cu o viteză mai mică decât viteza sunetului dar mai mare decât zero a scăpat din șocul de terminație și se îndepărtează de sistemul solar punând presiune pe mediul exterior;
        • Heliosheath-ul (sau căldura Soarelui) se termină atunci când vântul solar este oprit complet în mișcarea sa de către mediul interstelar, limita aceasta numindu-se heliopauză.
          • Heliopauza este miezul poveștii aici, de asta scriu de două ore la acest articol (și presimt că o să mai scriu vreo două, plus că trebuie făcută și ceva grafică).
        • Analogie utilă: sunteți lângă un foc într-o seară răcoroasă. Heliosheat-ul (mă rog, punctul asimilabil acestuia) începe atunci când, departe de foc fiind, mai puteți simți doar foarte puțin căldura focului, de obicei cu peticele de piele îndreptate direct spre foc (palme, frunte).
      • Vântul solar – o masă de gaz sub presiune emisă de către Soare, fie prin explozii solare, fie direct, sub forma pierderilor de materie (fiindcă reacțiile de pe Soare sunt mai violente decât poate gravitația sa imensă să rețină).
        • Presiunea vântului solar este neomogenă (!) fiind mai mare în apropierea stelei și mai mică la periferia sistemului solar, datorită unor factori precum:
          • ciocniri plastice sau elastice (adică cu sau fără pierderi de energie mecanică) – gândiți-vă la bilele de biliard cum își pierd energia de mișcare după ciocniri succesive;
          • dispersia moleculară – pe măsură ce presiunea din gazul molecular al vântului solar este mai mare decât cea din împrejurimi, particulele au tendința de a se dispune uniform, deci de a omogeniza presiunea;
          • Presiunea exercitată de vântul solar depinde și de temperatura instantanee (adică în punctul de măsură) a gazului;
          • Ținând cont că vorbim despre presiuni mici și foarte mici, trebuie să precizăm că viteza de omogenizare a presiunii este foarte mică;

Bun, dacă ați citit până aici (eu așa sper), să intrăm direct în pâine. Pentru asta trebuie să ne legăm de vântul solar. Acesta este emis de către Soare și este format din particule. Ceea ce este important, pentru că particule înseamnă materie. Iar materia are prostul (de fapt bunul) obicei de a fi atrasă de către atracția gravitațională.

Vântul solar, atras către planete în câmpurile gravitaționale își schimbă traiectoria
Vântul solar, atras către planete în câmpurile gravitaționale își schimbă traiectoria
Sursa

Chiar călătorind la viteze mari, vântul solar cade în capcanele câmpurilor gravitaționale și fie este absorbit de către planete, fie doar își schimbă traiectoria. Întrucât câmpurile gravitaționale sunt semnificativ mai mari decât dimensiunile fizice ale planetelor, zonele de influență ale planetelor prin câmpuri gravitaționale sunt, de asemenea, foarte mari.

Întrucât presiunea interplanetară din sistemul solar este mică, particulele vântului solar atrase de gravitație formează un fel de mici dâre (sau umbre gravitaționale) în mediu. Schimbările sunt subtile (minuscule modificări de presiune), însă neneglijabile, întrucât au efecte la nivel electro-magnetic.

Sistemul solar văzut de jos, cu vânturile solare (galben) absorbite de planete în imediata lor vecinătate, creând un fel de goluri discrete de particule (în special de înaltă energie), goluri (gri) ce se propagă ca un fel de tunele spre marginea sistemului solar, datorită rotației proprii a sistemului

Sistemul solar văzut de jos, cu vânturile solare (galben) absorbite de planete în imediata lor vecinătate, creând un fel de goluri discrete de particule (în special de înaltă energie), goluri (gri) ce se propagă ca un fel de tunele spre marginea sistemului solar, datorită rotației proprii a sistemului Sursa

Este important să înțelegem că la distanțe mari față de Soare temperatura unui obiect depinde mult și de radiațiile care-i lovesc particulele. Astfel, un gaz format din particulele vântului solar are o temperatură determinată de:

  • presiune;
  • câmpuri și unde electro-magnetice;

Astfel, umbrele gravitaționale au alte proprietăți față de spațiul interplanetar. Gazul este un pic mai puțin dens, deci cu proprietăți electro-magnetice un pic diferite. De fapt, dacă s-ar încerca pătrunderea cu viteză în sistemul solar, asta ar fi una dintre cele mai bune idei: urmărind umbra gravitațională a unei planete în sistemul de vânturi solare, un obiect călător are șansa întâlnirii unui număr mai mic de particule de înaltă energie (periculoase și distructive).

O altă componentă importantă a sistemului solar este câmpul magnetic rotativ al Soarelui. Și este important pentru că trecerea unui câmp magnetic rotitor printr-un gaz ionizat (vântul solar) determină anumite reacții cu mediul. Așa arată câmpul magnetic rotitor al Soarelui, văzut până la orbita lui Jupiter, câmp magnetic ce se manifestă în toată heliosfera:

Curentul heliosferic dat de câmpul magnetic rotitor al Soarelui, văzut până la orbita lui Jupiter

Curentul heliosferic dat de câmpul magnetic rotitor al Soarelui, văzut până la orbita lui Jupiter Sursa

Știind că nu doar Soarele are un câmp magnetic, putem modela virtual un model de interacțiune magnetică între câmpul magnetic rotitor al Soarelui și câmpul magnetic rotitor al altui astru. Pentru exemplificare vom folosi planeta Jupiter, arătând suprapunerea în anumite puncte a curenților generați de câmpurile magnetice rotitoare ale Soarelui și ale lui Jupiter.

Curentul heliosferic al Soarelui (roz) determinat de câmpul magnetic rotativ al acestuia, interacționând cu cel al planetei Jupiter (verde deschis)

Curentul heliosferic al Soarelui (roz) determinat de câmpul magnetic rotativ al acestuia, interacționând cu cel al planetei Jupiter (verde deschis)

Din imaginea precedentă se observă clar cum planetele mari formează “noduli” magnetici care interferează cu vânturile solare, respectiv cu “golurile” date de umbrele gravitaționale. Astfel, la periferia sistemului solar heliopauza este influențată de suprapunerea nodulilor magnetici peste golurile de vânt solar date de umbrele gravitaționale precum și de alți factori mai specifici.

Îmi permit să vin cu teoria că activitatea de interacțiune intra-sistemică (în sistemul solar) are, din acest punct de vedere, puncte de minim și de maxim. Punctul de maxim constă în întâlnirea unui maxim de curent heliosferic al Soarelui cu un maxim de curent generat de câmpul magnetic rotitor al unei planete, suprapuse peste un “jet” de “gol” al vântului solar, formând un fel de “plasmă subțire” care circulă spre periferia sistemului solar.

Plasma subțire (portocaliu) rezultată din intersecția "golurilor" de vânt solar (gri) cu diverse câmpuri magnetice rotitoare, îndreptându-se spre periferia sistemului solar

Plasma subțire (portocaliu) rezultată din intersecția "golurilor" de vânt solar (gri) cu diverse câmpuri magnetice rotitoare, îndreptându-se spre periferia sistemului solar

Considerând că Soarele se învârte în jurul propriei axe o dată la aproximativ 25 de zile și știind că al său câmp magnetic rotitor se învârte după el, putem conchide că la distanțe mari, cum ar fi la periferia sistemului solar, vitezele de reacție magnetică sunt foarte mari. Adică particulele se magnetizează sau demagnetizează foarte repede, ceea ce duce la apariția unor reacții electro-magnetice și termice extrem de rapide, cu descărcări electrice în gaze.

Așadar, presupun că perpendicular pe planul sistemului solar heliosfera este aproximativ rotundă, întrucât planetele se află aproximativ în planul sistemului solar, în timp ce periferia “ecuatorială” a sistemului solar este neregulată pentru că se află la intersecția dintre plasma subțire ce energizează șocul de terminație, “împingând” sau “apropiind” heliopauza (către Soare) în funcție de punctele de minim și de maxim al activității.

Modelul meu: heliosfera este aproximativ sferică, dar pulsează mai evident spre ecuator și mai puțin evident spre poli (într-o explicație în care heliosfera este mai de grabă asimilabilă unei planete)

Modelul meu: heliosfera este aproximativ sferică, dar pulsează mai evident spre ecuator și mai puțin evident spre poli (într-o explicație în care heliosfera este mai de grabă asimilabilă unei planete)

Astfel, modelul meu, spre deosebire de al celor de la NASA (Bibliografie 4), ia în calcul mai multe nivele de interacțiune și nu spune că heliopauza formează o sferă (heliosferă) în jurul sistemului solar, ci că forma aproximativă a heliopauzei este de planetoid pulsatoriu cu ecuator neregulat.

Sigur, heliosfera pulsează în principal în funcție de poziția câmpului magnetic rotitor al Soarelui, deci și în apropierea “polilor”, însă când peste câmpul magnetic rotativ al Soarelui se suprapun și alți factori, cum ar fi “plasma subțire”, avem de-a face cu pulsații mai puternice și mai violente, heliopauza fiind împinsă spre exterior, în punctele de maxim, respectiv retrăgându-se, în punctele de minim.

Totuși, acest model nu răspunde la întrebarea: ce-i acela arc de șoc (bow shock) (Bibliografie 1) și ce rol are în toată povestea asta. Răspunsul la acesta întrebare, însă, va fi dat probabil într-un alt articol.

Bibliografie:

  1. Educația de la școală;
  2. Inteligența nativă;
  3. http://interstellar.jpl.nasa.gov/interstellar/probe/introduction/images/02univ10small_SEC_trim_lg.gif;
  4. http://en.wikipedia.org/wiki/Heliosphere;
  5. http://en.wikipedia.org/wiki/Solar_System;
  6. http://www.universetoday.com/15878/diagram-of-the-solar-system/;
  7. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceres_%28planet%C4%83_pitic%C4%83%29;
  8. http://hypertextbook.com/facts/1997/AnnaChernovetskaya.shtml;

No, sper că v-a plăcut articolul. Și sper că veți lăsa măcar un comentariu sau că îi veți da un Like sau Twitt. Nu de alta, dar am muncit vreo șase ore la el, ca să nu spun opt. Deci chiar sper că v-a plăcut.

34 Comentarii

  1. Mihai Todor 29 martie 2011 la 14:57 - Raspunde

    “Efectul se observă și la chiuvetă, cum bine arată imaginea următoare” – Mi-e neclar la care imagine te referi… Ai putea detalia aceasta comparatie? Chiar sunt curios 🙂

    In rest, am sa zic ca esti cam carcotas, maestre. Modelul il poti complica oricat de mult vrei, pentru ca ai de unde (Razvan da un exemplu foarte bun :D). De fapt, daca vrei cu adevarat sa determini acest model cat se poate de riguros, in unitati comparabile cu distanta Planck, probabil ar trebui sa iei in considerare si influenta gravitationala individuala a fiecarui atom din corpul tau asupra vantului solar si asupra campului electromanetic generat de toate corpurile din sistemul Solar 😀 Totusi, de dragul de a studia fizica in continuare, aproximarile curent acceptate la nivel mondial ar trebui sa fie suficient de riguroare pentru a obtine un model decent raportat la dimensiunile galaxiei noastre si la puterea actuala de calcul 🙂

    • Robin Molnar 29 martie 2011 la 15:17 - Raspunde

      Modelul nu este foarte complicat. Din contră, este perfect calculabil dacă ai datele necesare. De exemplu am făcut abstracție de comete, centura de steroizi sau de centura Kuiper, precum nici nu m-am complicat cu alegerea unui sistem de referință extern sistemului solar (pentru reprezentarea mișcării). Asta ca să nu mai spun că, din contră, l-am simplificat. De exemplu, am presupus că vântul solar este perpendicular pe tangenta la suprafață a Soarelui, ceea ce este fals, mișcarea vântului solar în sistemul solar formând arce de cerc întrucât Soarele aruncă materia în laterală, spre exterior, datorită revoluției proprii.

      Problema mea este că n-am cunoștințele necesare de magnetism (s-au scos din programa universitară inginerească acum multă vreme), deci nu știu să spun cum se adună sau se divid câmpurile magnetice. Asta unu la mână. Apoi, nu știu care sunt efectele trecerii unui câmp magnetic prin hidrogen ionizat. OK, înțeleg că gazul își modifică temperatura și unele proprietăți, dar nu pot preciza o formulă exactă. Sau, iarăși, nu știu exact în ce mod schimbarea polarității magnetice afectează gazele rarefiate ionizate cu particule de înaltă energie.

      Numai NASA are o parte din date. Ce pot spune, însă, este că bula în care ne aflăm vibrează. De asta nu mă îndoiesc.

      • Mihai Todor 29 martie 2011 la 15:22 - Raspunde

        Ma, tu ti-ai ratat cariera. Hai, la NASA cu tine. Scoate CV-ul de la naftalina. Urgent! 😀

        • Robin Molnar 29 martie 2011 la 15:25 - Raspunde

          =)) Nici nu mă gândesc. Păi dacă mă pun ăia să le fac modelul matematic la ce am scris io aici? Zi și tu de nu m-am supt ca Calu’ lu’ Făt Frumos!?

          • Mihai Todor 29 martie 2011 la 16:13 -

            Mdeh, tu si Einstein, ca si ala o invatat matematica de nevoie 😛

          • Robin Molnar 29 martie 2011 la 16:35 -

            Mi-e și jenă să fiu comparat cu Einstein. 🙁 Adică, no, omul avea mai multă minte decât mine.

          • Mihai Todor 29 martie 2011 la 16:49 -

            Da’ de unde atata modestie pe tine azi? =))

          • Robin Molnar 29 martie 2011 la 16:53 -

            Păi mai aveam vreo două kile prin cămară, dar acum e pe gătate. =))

  2. joita lucian 29 martie 2011 la 16:47 - Raspunde

    Daca asta …este Teoria …ta eu am citit-o dar asata nu inseamna ca am si inteles-o:))……esti nebun maestre…daca tu intelegi ce ai scris acolo:))

    • Robin Molnar 29 martie 2011 la 16:51 - Raspunde

      Bănuiesc faptul că toți suntem puțin nebuni. =))

  3. Todiras 29 martie 2011 la 16:55 - Raspunde

    Eu sustin totusi ideea ca pamantul este centrul cosmosului si implicit al universului fizic!

    • Robin Molnar 29 martie 2011 la 17:05 - Raspunde

      =)) Mă bucur să văd așa un efect, după ce am scris la acest articol până am ațipit lângă tastatură. Mă unge pe suflet. Serios. =))

      • Todiras 29 martie 2011 la 17:20 - Raspunde

        Dupa fapta na rasplata. La ce te asteptai adica?

  4. Mihai Todor 29 martie 2011 la 17:15 - Raspunde

    Daca tot ai pus linku’ pe faza cu apa de la chiuveta (care e un efect tare interesant, de altfel), nu mai bine esti tu dragut si inserezi poza direct in articol? Pe wikipedia pot disparea oricand chestii, si ar fi pacat sa se piarda 🙂

  5. TNH 29 martie 2011 la 21:07 - Raspunde

    Din linkul pe care l-a dat Mihai Todor aici http://www.robintel.ro/blog/diverse/stiu-ceva-ce-nasa-nu-stie/#comment-28722 : “Pluto has been demoted because it does not dominate its neighborhood. Charon, its large “moon,” is only about half the size of Pluto, while all the true planets are far larger than their moons.”
    Dacă Pluto ar fi fost considerată planetă, la fel trebuiau considerate și alte corpuri de dimensiuni apropiate. Și erau cam multe, vreo 40. Pentru ca Pluto să fie considerată planetă, ar trebui să fie schimbată din nou definiția planetelor, iar eu mă cam îndoiesc că astronomii se grăbesc s-o facă.

    • Robin Molnar 29 martie 2011 la 21:21 - Raspunde

      Da, am văzut aia, dar conceptul acesta presupune inexistența planetelor duble (adică foarte apropiate), ceea ce iarăși presupune inexistența stelelor duble. Or, din practică știm că se poate. Mă bazez pe faptul că un sistem format din două planete ce se rotesc una în jurul alteia, deși niciuna nu domină net în sistem, sistemul în sine domină mediul apropiat. Cine știe…

  6. TNH 29 martie 2011 la 22:04 - Raspunde

    Scuze, de fapt vroiam să spun că astronomii nu s-au pus de acord în privința definiției planetelor duble (ceea ce nu e surprinzător, dacă de-abia au reușit să se înțeleagă la definiția planetei simple), iar Isaac Asimov a venit cu o idee, deși se pare că ideea lui nu i-a determinat pe astronomi să ia o decizie, http://en.wikipedia.org/wiki/Double_planet

    • Robin Molnar 29 martie 2011 la 22:06 - Raspunde

      Gând la gând cu bucurie, tocmai citeam și eu tot felul de chestii interesante despre alte plante și alte formațiuni duble. =)) Deci mulțam fain.

  7. Todiras 30 martie 2011 la 09:28 - Raspunde

    Si se facu lumina Doamne…

  8. catalin 12 noiembrie 2012 la 16:51 - Raspunde

    Buna ziua, V-ati gandit cumva cum se rotesc planetele in jurul soarelui. o intrebare care v-ar putea pune pe ganduri, ce este in spatele soarelui…? daca este interesat cineva cu cunostinte de asemnea subiect [e-mail cenzurat de admin], evident o sa vb si pe form ca doar pararile sunt impartite.

  9. Olariu Romeo Vicentiu 05 martie 2014 la 19:50 - Raspunde

    Hm, deci in primul rand teoria ta se bazeaza pe o fizica plina de erori, inca nimeni nu a demostrat ca gravitatia in sine exista gravitonii sunt niste particule ipotetice, deci nu putem vorbi despre camp gravitationale decat ipotetic. O alta problema este acea ca soarele se roteste afirmi ca soarele se roteste ce dovezi ai in privinta asta? Din punctul tau de vedere soarele se roteste, asta este foarte relativ depinde de unde privesti poti foarte bine sa spui ca nu se roteste si nu gresesti deloc. Asa cum Galileo a fost ars pe rug pentru ca punctul sau de vedere era pe soare in schimb pentru biserica punctul de vedere era vaticanul amandoi aveau dreptate…Fisica actuala nu este altceva decat teorie care se apropie foarte putin de adevar. Nu cred ca 6 ore de munca ajunge pentru o noua viziune asupra universului

    • Robin Molnar 05 martie 2014 la 19:53 - Raspunde

      nimeni nu a demostrat ca gravitatia in sine exista

      Ieși pe geam, pășește în gol și vezi ce se întâmplă.

  10. Olariu Romeo Vicentiu 05 martie 2014 la 20:39 - Raspunde

    Afirmatiile tale nu au nici un suport stiintific.

    Una dintre diferentele majore tine de viteza de propagare a interactiunii de tip gravitational. Pentru Newton, atractia era instantanee, dar Einstein a aratat ca interactiunea gravitationala are loc cu viteza luminii.

    Daca Newton a postulat ceea ce era foarte intuitiv, bazat pe experienta cotidiana, si anume ca doua corpuri se atrag, Einstein a descris campul gravitational pe care il genereaza un corp cu o anumita masa.

    Cum anume are loc atractia, cred ca deocamdata tine doar de teorie, caci nimeni nu a detectat gravitonul, dar, cel putin in teorie, despre asta e vorba. Asa cum protonii si electronii se atrag, la fel si masele o fac. Doar ca inca nu “am pus mana” pe particula care intermediaza acest tip de interactiune.

    Einstein, cu a lui relativitate generalizata, a mai venit cu o diferenta majora, trecand de la spatiu si timp absolute si independente, la un continuum spatiu-timp flexibil si sub continua influenta a energiei-masa.

    În fizică câmpul gravitațional este un câmp definit ca si o deformare a spatiului-timp determinat de corpurile care au o masă cu o mărime fizică.

    Câmpul gravitațional este responsabil pentru fenomenul cunoscut ca gravitație care se măsoară în newtoni per kilogram (N / kg).

    Insa acest camp gravitational nu este altceva decat o zona in care se manifesta anumite efecte care insa nu pot fi definite “forte”.

    Aceste “forte” depind foarte mult de “masa” care de fapt aceasta “masa” a particulelor nu inseamna altceva decat energie cinetica, adica miscare.

    Deci la toate aceste particule la care noi acum le calculam acceleratia gravitationala nu reusim sa masuram altceva decat un efect al distorsiuni spatio temporale date de marimea fizica a energiei cinetice.

    In folclor acest efect este numit “gravitatie” insa afirmatiile de acest gen sunt foarte departe de adevar, ca planeta Tera ar avea un camp gravitational sau oricare alt corp sau particula din univers. Einstein a fost cel mai aproape de adevar, pina cand nu vii aici cu un premiu Nobel nu pretinde sa ne inveti pe noi fizica.

    Asa cum “forta Coriolis” in sine nu este o forta ci doar un efect al rotatiei pamantului asa si campul gravitational nu este altceva decat un efect al distorsiuni spatio temporale create in jurul corpurilor care au o energie cinetica masurabila.

    Daca toate aceste corpuri sau particule ar fi statice aceste “campuri gravitationale” sau distorsiuni spatio temporale cum sunt denumite astazi in limbaj stiintific nu ar putea fi masurabile deci concluziile le poti trage singur.

    • Alina M 05 martie 2014 la 22:26 - Raspunde

      Omul a spus că e teoria lui, nu a zis că ne învață fizică. Dacă crezi că e nevoie de un premiu Nobel pentru a avea dreptul să-ți exprimi teoriile, arată-mi te rog premiul luat de tine.

  11. Olariu Romeo Vicentiu 05 martie 2014 la 23:10 - Raspunde

    Eu am notat in comentariul meu doar afirmatii facute de fizicieni care au luat premiul Nobel pentru fizica sau care sunt recunoscuti la nivel mondial si deductii logice care survin din afirmatiile lor, informatii ce le poti gasi pe Wikipedia si in toate cartile de fizica quantica.

    Nu am spus nimic nou.

    Orice noua teorie pentru a putea fi validata are nevoie de un suport stiintific si de formule prin care se pot deduce rezultatele teoretizate, daca nu este capabil sa scrie o formula sau a face niste calcule matematice sau fizice prin care sa demostreze teoria lui asa cum recunoaste de altfel, teoria sa fara un suport nu este altceva decat o ideie nicidecum o teorie. Dealtfel internetul este plin de asemenea idei care intoxica cultura.

    Asa ca il rog sa vina cu niste calcule si cu niste formule care sa-i confirme teoria, nu am nimic importiva in isi exprima ideile ba chiar imi face plaere. Ideile lui sunt revolutionare insa trebuie sa aiba o baza stiintifica. Cand afirma ca el stie ceva ce NASA nu stie mi se pare cam exagerat sa te dai mai destept decat o organizatie care are la activ atitea rezultate stintifice de necontestat.

    Mi-ar face placere sa stiu ca avem un roman care stie mai multe ca cei de la NASA asa ca astept calculele sa ne ilumineze pe toti.

    Eu nu sunt nici profesor universitar nici fizician sunt doar un simplu cetatean care se straduieste sa inteleaga cat mai multe, dar nu accept afirmatii fara dovezi clare.

    • Robin Molnar 06 martie 2014 la 14:56 - Raspunde

      Ai citat, dar nu cred că ai și înțeles ceea ce ai citat, iar vizavi de clacule, îmi ceri să-ți arăt ce?

      Eu am enunțat o idee, un principiu care are la bază niște presupuneri bazate pe niște informații.

      Dacă este așa, sau nu, cei care dispun de toate informațiile pot să decidă, dar momentan nu dispune nimeni de asemenea date, pentru că nu știm decât punctual care este densitatea gazului din sistemul solar or, pentru a forma un model corect, sau măcar aproximativ, trebuie să știm în mai multe puncte care este densitatea de materie, pentru a vedea de ce.

      În niciun caz n-am spus că teoria mea este perfectă, ci am spus că teoria mea pornește de la niște premize și că are șanse să fie corectă sau măcar punctual corectă.

      Mai departe, întrucât fizica sistemului solar este una newtoniană, cred că n-ai înțeles teoria mea, dacă mi l-ai băgat pe Einstein la înaintare.

      De asemenea, cred că n-ai înțeles de ce am spus eu că-n vântul solar apar scăderi ale densității și nici cum arată acestea, pentru că nici viteza luminii nu este relevantă în acest caz, și nici gravitonii sau alte particule exotice.

      Pur și simplu, teoria mea spune că densitatea gazului din sistemul solar depinde atât de volumul de vânt solar care trece sau stagnează în zona respectivă, cât și de corpurile cerești de-a lungul traiectoriei acestui gaz, care corpuri atrag și rețin prin atracție gravitațională o parte din acel vânt – ceea ce duce la o serie de scăderi regionale a densității de particule din spațiul interplanetar, cu efecte mai vizibile la periferie, unde scăderea densității duce la o mai mică rezistență întâmpinată de particulele ce vin din afara sistemului solar, și am încercat o vizualizare brută a acestei terorii.

      Dacă ești de acord că gravitația funcționează și că spațiul interplanetar nu se comportă musai precum un gaz omogen, mi se pare intuitiv că s-ar putea să am dreptate.

      Desigur, s-ar putea să nu am, îmi asum asta, dar este teoria mea și mi-o asum.

  12. Alina M 06 martie 2014 la 14:34 - Raspunde

    Robintel, de ce nu scrii cu CAPS că e doar o teorie de-a ta? Ai scris în primul paragraf, dar nu se vede prea bine. Eventual pune-i și un font de 24, cu bold dacă se poate, atfel unii cititori pot lua de bune toate presupunerile tale, iar alții (de exemplu Olariu Romeo Vicentiu) pot rămâne cu impresia că tot articolul de mai sus e un șir de afirmații, nu de presupuneri.

    • Robin Molnar 06 martie 2014 la 14:58 - Raspunde

      Cred că este un pic ciudat ca un român să aibă o teorie și să și-o asume.

  13. Olariu Romeo Vicentiu 06 martie 2014 la 18:18 - Raspunde

    Deci sa recapitulam,
    Eu nu am spus ca teoria ta nu este valida nu am afirmat asta, am spus doar ca orice teorie trebuie sa fie bazata pe date certe si formule care pot sa o valideze prin rezultate. Daca nu era interesanta nici nu m-as fi oprit sa o comentez.

    Problema nu este teoria, problema este modul in care tu o expui si informatiile de baza pe care le iei in considerare.

    In primul rand sistemul solar nu poate fi considerat ca si un spatiu newtonian, spatiu care este guvernat de mecanica newtoniana si care nu pune accent pe cauzele care produc aceste mișcări ci pur si simplu analizeaza niste evenimente fara sa tina cont de relativitate.

    Cum sistemul solar este un sistem foarte complex si imens, pentru ca rezultatele teoriei tale sa fie relevante ar trebui sa tii cont de viteza lumini, si de celelelate legi care guverneaza universul.

    La distantele mari care sunt in sistemul solar trebuie sa tii cont de relativitate, evenimentele nu se intampla instantaneu. Daca s-ar intampla instantaneu asa cum prezice mecanica newtoniana fluctuatiile de care tu vorbesti pur si simplu nu s-ar mai verifica sau nu ar avea amplitudinea pe care o au in realitate. Deci orice masuratoare sau calcul din optica ta, nu va valida teoria din cauza erorilor rezultate fata de realitate.

    Sitemul solar este un spatiu relativist de mari dimensiuni si nu poti face referinta la mecanica newtoniana ca sa-i analizezi evenimentele, decat acele evenimente de la scara umana pot fi aproximate cu erorile lor de rigoare. Insa la o scara atit de mare erorile se multimplica exponential.

    În cazul unor viteze ce tind la viteza luminii, sau spatii imense in care viteza luminii este relevanta, mecanica relativistă explică mult mai bine fenomenele, iar în cazul atomilor, sau a altor particule de mărime redusă, mecanica cuantică.

    Tu insa spui ca viteza lumini nu are legatura. Cum sa nu aiba legatura cand deformarile spatio-temporale sau asa numita gravitatie se propaga cu viteza lumini. Insa viteza luminii nu se propaga instantaneu dureaza diferite ore sa se propage prin heliopausa.

    Aceleasi lucru se intampla cu inteferentele date de planete. In teoria ta te referi la aceste fluctuatii legate de densitatea spatiului. Daca consideram ca fluctuatiile nu se transmit instantaneu si ca soarele si planetele se rotesc in sistemul nostru relativist rezultatele vor fi diferite de un sistem newtonian in care aceste deformari se transmit instantaneu.

    Tesatura spatio-temporala este afectata de rotatia planetelor si de pozitia lor diferita in timp, daca le consideram ca atare si atunci chiar si densitatea vantului solar va suferi diferite interferente date de scara temporala la care ne raportam. Deformarile spatio temporale comprima spatiul si timpul in zonele in care planetele trec si implicit au un efect de compresie implicit decompresie si asupra vantului solar.

    Gandestete doar la zonele de umbra generate de pozitia planetelor care cumuleaza in parte influenta soarelului. Incerca sa imaginezi sistemul solar din punct de vedere matematic unde ai marimi fizice diferite.

    De asemenea pentru a stabili forma pe care o are heliopauza trebuie sa tii cont si de mecanica galaxiei si de evenimentele care au loc la aceasta scara.

    Se apreciaza ca influenta Soarelui ajunge pana la 100 unitati astronomice, adica pana la 15 miliarde de km. Granita este marcata de asa-numita heliopauza. Deci la semenea dimensiuni spatiale nu cred ca o putem numi scara “umana”. Dureaza circa 13 ore ca orice fluctuatie spatio-temporala sa ajunga la granitele heliopauzei cu viteza lumini cea ce nu este deloc putin si nici neglijabil. In aceste 13 ore soarele se roteste din punctul de vedere al unui observator static fata de sistemul referential, planetele isi schimba pozitia si implicit interactiunea pe care o au cu intreg sistemul solar si a spatiului interplanetar.

    Asa ca incearca sa postulezi teoria ta cat mai scurt si mai concis, dupa care scrie formulele cu toate variabilele, si te prezinti cu ea ca si teza de doctorat. Nu e asa de greu dar tine cont de tot ce ai in jurul tau daca vrei ca rezultatele sa fie cat mai exacte si implicit validate. Dupaia pozi sa te lauzi pe net ca ai facut o descoperire fantastica de care NASA nu era la cunostinta. daca vrei contacteaza-ma pe fb si vorbim mai multe.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.