Noi vrem pământ!

Motto: Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
(G. Coșbuc)

Am dat pe Facebook peste un articol extrem de dus cu pluta. Și am mai vorbit despre patriotism, și voi mai vorbi, până când mult mai multă lume o să înțeleagă că România, țara, nu ne aparține și că ea, de fapt, nu există decât ca implementare practică și temporal-temporară a unui concept abstract.

Cumva, se perindă ideea că “a-ți asuma un pământ pe care au trăit unii pe care ți-i afirmi a fi strămoși este un țel mai nobil pentru noi decât le este altora care-și asumă aceiași strămoși, deci același pământ” .

Aberație de-a lui Ciprian Nedelcu

Aberație de-a lui Ciprian Nedelcu

După cum spuneam, amândouă perspectivele sunt profund puerile și profund greșite. În primul rând, pentru că acest concept numit țară este unul nou. România încă n-are un secol de viață și s-ar putea ca încă să mai avem cetățeni români care să nu se fi născut în România, deși ei nu s-au mutat nicăieri!

Ceea ce este acum România, acum cinci mii de ani era un teritoriu în care diverse triburi se războiau fix pentru pământ, exact ca acum, doar că pe vremea aceea ei nu erau români și nu aveau conceptul că ar aparține, sau că ar putea aparține, de aceeași țară. Desigur, aveau și ei conceptul de țară, doar că nu era conceptul pe care-l avem noi.

Acum două mii de ani, la fel, unii dintre cei ce se războiau și-au lărgit conceptul de țară, de la trib la familie de triburi. Sau, dacă vreți, de la gintă la trib. Și triburile astea se războiau între ele, exact, pentru pământ, iluzionându-se cumva că acesta le-ar aparține.

Acum o mie de ani, de fapt, acum cinci sute de ani, ceea ce conceptual numim astăzi provincii istorice se luptau între ele tot pentru pământ, considerându-se țări. Și nu aveau conceptul acesta de țară pe care-l avem astăzi.

Conceptul de țară, de România, a avut o mică sclipire pe vremea lui Mihai Viteazul și a devenit un curent cultural cu implicații patriotice la începutul secolul XIX când marii învățați ai vremurilor respective au înțeles forța pe care o Românie puternică le-o poate da, lor și poporului.

Revoluția de la 1848 de aceea a și fost importantă, întrucât a șters praful depus peste conceptul cvasi-modern de Românie Mare.

Doar că, trebuie să ne fie clar, peste câteva sute de ani, conceptul de țară, pentru locuitorii acestor tărâmuri, va avea alt înțeles. Cine știe, poate Mehedințiul va fi o provincie a țării numite Voivodina, Poate Moldova va avea capitala la Odessa iar România va fi doar o provincie a Cadrilaterului, țară care va include și o jumătate din Bulgaria actuală.

Vedeți Dumneavoastră?, în contextul istoric, numai ignoranții ignoră nestatornicia granițelor. Iar să lupți pentru restabilirea unor granițe ce aparțin unui alt context istoric este ca și cum ți-ai retrăi adolescența la cincizeci de ani. Ceea ce este nu doar inutil (“Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”, O. Paler) ci și agitator.

Numai un om accentuate frustrări adolescentine (cu toții avem, unii mai intense) poate acționa într-o manieră atât de pueril-naționalistă.

Eu, din contră, cred că singurul naționalism pur și acceptabil este acela care promovează accepțiunea că noi, cu toții, suntem cetățeni ai aceluiași pământ. Pentru că doar această accepțiune modernă ține cont de nestatornicia granițelor și pune omul deasupra iluziei și timpului, oferind certitudinea pământului, ca să nu mai fie sete de el.

Orice altă formă de naționalism este fundamental greșită. Pentru că naționalismul pune accent pe pământ, nu pe oameni. Naționalismul se hrănește cu lăcomia de a avea pământ, nu cu nevoia de a trăi în pace, naționalismul se fundamentează pe interpretări subiective a unei istorii incomplete, nu pe viziunea unui viitor pașnic și niciodată naționalismul n-a avut ca idee noțiunea de a trăi în pace, ci doar ideea de a justifica lipsa păcii.

Naționalismul este pentru țară ceea ce, in extremis, religia este pentru individ: un mecanism de a inventa tot felul de scuze pentru a nu fi bun cu aproapele (vecinul) tău.

P.S. Cam în același timp în care au apărut crezurile proto-creștine de acum patru – cinci mii de ani, la Cornești în județul Timiș, s-a format o mare așezare-cetate a epocii bronzului, despre care nu știm mai nimic, decât că avea trei ziduri de apărare concentrice, zidul circular exterior având un diametru de aproape cinci kilometri!

Oamenii ăia n-au fost nici daci, care s-au format ca popor mult mai târziu și clar n-au fost nici români. Și locuiau de drept pe acest teritoriu.

P.P.S. La acest articol, nu voi accepta niciun comentariu naționalist scris fără diacritice. Dacă respecți România pe-atât de mult pe cât te prezinți, îi respecți limba și scrii cu diacritice.

4 Comentarii

  1. Manuel 21 august 2013 la 08:23 - Raspunde

    E o mica problema in toata treaba asta: tu spui ce ai vrea sa fie, adica o tara globala, un singur neam, sa zicem. Cu toate ca nu iti plac accentele nationaliste/etnice asa ceva nu va fi vreodata posibil.

    Tot ce se poate face este gasirea unor cai amiabile de a muta granite de ici-colo, lucru, de altfel, aproape imposibil. Nu poti ignora puterea nationalismului in fata crearii unui stat global. Remember Iugoslavia? Au incercat sa faca acolo o federatie de mai multe natii, cu ordine de suss, Germania parca, si ce a iesit a fost o abominatie si un teatru al sangelui.

    Ca tie nu iti place, este una, dar curente nationaliste de orice fel vor exista si vor rezista timpului, pentru ca asa este construita natra umana. Parerea mea este ca e nevoie de o doza din ce zici tu aici si o doza din ce zic nationalistii acolo. 😀

    • Robin Molnar 21 august 2013 la 09:53 - Raspunde

      Naționalismul este educat, părinții îl transmit la copii, la fel cum este transmisă xenofobia sau alte fobii nejustificate.

      Suntem niște limbrici suspendați într-un strop de apă ce plutește într-un univers infinit, nimic nu ne este imposibil.

  2. A. Edelstein 21 august 2013 la 17:13 - Raspunde

    Bună ziua D-le Molnar,
    Ideile Dvs. sunt interesante și m-am lovit și eu de ele. Să mă explic:
    Stiți că în ultimii trei ani, am circulat destul de mult în diferite zone mai deosebite ale lumii ca India, Japonia, China, Indonezia. Am citat patru țări, a căror populație este peste trei miliarde și a căror religie este în esență ….o credință și nu o religie în accepțiunea noastră. Noi știm creștinism, islam și iudaism, trei religii dușmane de veacuri și până la ultimul soldat. Ei, trei miliarde, cred că se poate trăi în pace cu mai multe religii, sau fără religie. Noi vom ajunge să credem asta? După mine este o treaptă superioară a desvoltării.
    Legat de pământ, țară, națiune, naționalitate, eu sunt foarte încurcat: bunăoară românii vor să fie foarte români în țara lor și în țara moldovenilor, ungurii vor să fie foarte unguri în țara lor și în Transilvania și chiar în Serbia. Dar interesant, acest naționalism nu acceptă nici un amestec extern în afară de … bani europeni și dacă se poate cât mai mulți.
    Mă feresc de concluzii sau soluții, pentrucă nu am așa ceva. Cred însă că totul pleacă dela pământul, așa cum era înțeles pe vremuri, adică averea pe care dacă omul o are, acest pământ îi asigură totul. Dar dacă observăm, în ultimii ani și cu pământ puțin se pot face lucruri mari, sau averi mari: exemplu Singapore, Luxemburg, Taiwan.
    Am impresia că sunt câteva principii care s-au învechit. Va fi oare timp pentru schimbări?

    • Robin Molnar 21 august 2013 la 17:56 - Raspunde

      Câtă vreme învățăm de la școală, la ora de religie, că ortodoxie înseamnă “calea cea dreaptă”, “credința cea dreaptă” sau “opinia cea adevărată”, vom fi mereu buricul pământului și totul ni se va cuveni, pentru că noi suntem poporul ales, la fel ca și celelalte 197 de alte popoare.

      Câtă vreme învățăm de la istorie că noi n-am dus războaie de cucerire, dar ne-am dus până la Urali și am luat și Cadrilaterul, vom fi niște mielușei nevinovați, victime ale istoriei.

      La istorie învățăm că-n Ardeal românii erau iobagi, sclavi, dar nu se menționează nicăieri că-n Ardeal și ungurii și și nemții erau iobagi, clar patriotismul putred nu se va vindeca veci-pururi.

      Am învățat de la istorie c-am avut domnitori fanarioți care făceau ce vroiau cu Țările Române.

      Dar nicăieri în cărțile de istorie nu scrie, cu Motto mare, pe copertă, că singura soluție corectă a istoriei este să ieși la luptă pentru dreptul tău, pentru libertatea ta. Dacă înduri, pe jumătate îi ești complice asupritorului. Aia nu se zice.

      România avea la 1907 o populație cam de zece milioane de locuitori, majoritatea asupriți. Au ieșit la luptă, la răscoală, 100,000, poate 200,000. Restul, considerau că se poate și mai rău și au tăcut mâlc.

      Cine e de vină, dacă nu poporul?

      Ce încerc să spun este că lumea se schimbă, dar unele lucruri sunt constante. Și, culmea, nu sunt acele lucruri care par: în zorii explorării spațiale a noilor lumi, noi încă ne mai aplecăm la o palmă de pământ? Singura constantă a istoriei este aceea că cei care au luptat pentru bunăstare au primit-o, iar consecința este că cei care au luptat doar pentru pământ, l-au primit la doi metri deasupra.

      Ar trebui să fim mai deștepți de atât, că nu suntem un neam de semi-analfabeți desculți ca acum 100 de ani.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.