Motto: Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
(G. Coșbuc)

Am dat pe Facebook peste un articol extrem de dus cu pluta. Și am mai vorbit despre patriotism, și voi mai vorbi, până când mult mai multă lume o să înțeleagă că România, țara, nu ne aparține și că ea, de fapt, nu există decât ca implementare practică și temporal-temporară a unui concept abstract.

Cumva, se perindă ideea că „a-ți asuma un pământ pe care au trăit unii pe care ți-i afirmi a fi strămoși este un țel mai nobil pentru noi decât le este altora care-și asumă aceiași strămoși, deci același pământ” .

Aberație de-a lui Ciprian Nedelcu

După cum spuneam, amândouă perspectivele sunt profund puerile și profund greșite. În primul rând, pentru că acest concept numit țară este unul nou. România încă n-are un secol de viață și s-ar putea ca încă să mai avem cetățeni români care să nu se fi născut în România, deși ei nu s-au mutat nicăieri!

Ceea ce este acum România, acum cinci mii de ani era un teritoriu în care diverse triburi se războiau fix pentru pământ, exact ca acum, doar că pe vremea aceea ei nu erau români și nu aveau conceptul că ar aparține, sau că ar putea aparține, de aceeași țară. Desigur, aveau și ei conceptul de țară, doar că nu era conceptul pe care-l avem noi.

Acum două mii de ani, la fel, unii dintre cei ce se războiau și-au lărgit conceptul de țară, de la trib la familie de triburi. Sau, dacă vreți, de la gintă la trib. Și triburile astea se războiau între ele, exact, pentru pământ, iluzionându-se cumva că acesta le-ar aparține.

Acum o mie de ani, de fapt, acum cinci sute de ani, ceea ce conceptual numim astăzi provincii istorice se luptau între ele tot pentru pământ, considerându-se țări. Și nu aveau conceptul acesta de țară pe care-l avem astăzi.

Conceptul de țară, de România, a avut o mică sclipire pe vremea lui Mihai Viteazul și a devenit un curent cultural cu implicații patriotice la începutul secolul XIX când marii învățați ai vremurilor respective au înțeles forța pe care o Românie puternică le-o poate da, lor și poporului.

Revoluția de la 1848 de aceea a și fost importantă, întrucât a șters praful depus peste conceptul cvasi-modern de Românie Mare.

Doar că, trebuie să ne fie clar, peste câteva sute de ani, conceptul de țară, pentru locuitorii acestor tărâmuri, va avea alt înțeles. Cine știe, poate Mehedințiul va fi o provincie a țării numite Voivodina, Poate Moldova va avea capitala la Odessa iar România va fi doar o provincie a Cadrilaterului, țară care va include și o jumătate din Bulgaria actuală.

Vedeți Dumneavoastră?, în contextul istoric, numai ignoranții ignoră nestatornicia granițelor. Iar să lupți pentru restabilirea unor granițe ce aparțin unui alt context istoric este ca și cum ți-ai retrăi adolescența la cincizeci de ani. Ceea ce este nu doar inutil („Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată”, O. Paler) ci și agitator.

Numai un om accentuate frustrări adolescentine (cu toții avem, unii mai intense) poate acționa într-o manieră atât de pueril-naționalistă.

Eu, din contră, cred că singurul naționalism pur și acceptabil este acela care promovează accepțiunea că noi, cu toții, suntem cetățeni ai aceluiași pământ. Pentru că doar această accepțiune modernă ține cont de nestatornicia granițelor și pune omul deasupra iluziei și timpului, oferind certitudinea pământului, ca să nu mai fie sete de el.

Orice altă formă de naționalism este fundamental greșită. Pentru că naționalismul pune accent pe pământ, nu pe oameni. Naționalismul se hrănește cu lăcomia de a avea pământ, nu cu nevoia de a trăi în pace, naționalismul se fundamentează pe interpretări subiective a unei istorii incomplete, nu pe viziunea unui viitor pașnic și niciodată naționalismul n-a avut ca idee noțiunea de a trăi în pace, ci doar ideea de a justifica lipsa păcii.

Naționalismul este pentru țară ceea ce, in extremis, religia este pentru individ: un mecanism de a inventa tot felul de scuze pentru a nu fi bun cu aproapele (vecinul) tău.

P.S. Cam în același timp în care au apărut crezurile proto-creștine de acum patru – cinci mii de ani, la Cornești în județul Timiș, s-a format o mare așezare-cetate a epocii bronzului, despre care nu știm mai nimic, decât că avea trei ziduri de apărare concentrice, zidul circular exterior având un diametru de aproape cinci kilometri!

Oamenii ăia n-au fost nici daci, care s-au format ca popor mult mai târziu și clar n-au fost nici români. Și locuiau de drept pe acest teritoriu.

P.P.S. La acest articol, nu voi accepta niciun comentariu naționalist scris fără diacritice. Dacă respecți România pe-atât de mult pe cât te prezinți, îi respecți limba și scrii cu diacritice.