Cu siguranță v-am povestit că era să fiu victima unui pedofil care s-a dat la mine și a încercat să mă determine să mai luăm niște băieți și niște fetițe de la bloc, să ne iubim ca tinerii. Nu s-a întâmplat niciun rău. Ba, chiar, mi-a pus și mâna pe picior mai sus de genunch, sau pe gât, dar nu s-a întâmplat nimic. Neravând conceptul de sexualitate, deci nici cel de homosexualitate, mi s-a părut mai de grabă un gest prietenos, decât ceva brutal, abuziv.

În timp, am învățat că oamenii cu anumite simpatii se mai ating, nu neapărat într-un mod sexual sau cu conotații sexuale ci, mai de grabă, ca un fel de prietenie „particulară”. N-am avut niciodată chestia asta, dar pot să o înțeleg. Și au fost ocazii când, având parteneră, am fost destinatarul unui astfel de gest, de atingere non-sexuală (dar nici castă, lucrurile nu sunt mereu în alb și negru) dar nu mi s-a părut a fi mai mult decât un gest de apropiere, fără alte implicații.

În niciun caz astfel de gesturi nu mi se par abuzive, cel puțin nu în cazul în care nu produc nici efecte, nici conflicte, ci doar o anume alertă de scuttă durată.

Desigur, astfel de gesturi pot fi accidentale ori spontane, dar sunt mereu sincere și aproape niciodată nu apar într-un cadru ostil, ceea ce ar trebui să însemne ceva.

Introducerea fiind făcută, am tradus un pasaj dintr-o carte de-a lui Richard Dawins (Apetit pentru cercetare – Facerea unui om de știință):

Într-o zi – cred că aveam în jur de 11 ani – era un tutore cu mine în sala de squash. M-a pus pe genunchiul lui și mi-a băgat mâna-n pantaloni. Nu a făcut mai mult decât să pipăie puțin, dar a fost extrem de dezagreabil (reflexul cremasteric nu este dureros, dar într-un mod înfiorător ceva îl face mai rău decât senzația de durere) și de jenant. Și imediat ce am putut sări din poala lui, am mers să le spun prietenilor, mulți dintre ei având aceeași experință cu acesta. Nu cred că ne-a făcut niciunuia vreun rău care să dureze deși, după câțiva ani, s-a sinucis.

The Times: Lumea, după Richard Dawkins

Inițial, înțelegând că marele savant și umanist nu este oripilat de pedofilia moale (blândă, deși nu știu dacă acesta ar fi termenul oportun). De fapt, am văzut că mulți i-au sărit în cap pe chestia asta (facem abstracție că o fufă ce scrie despre lifestyle se bagă într-un asemenea subiect profund), ca și cum el însuși ar fi un pedofil sau ceva. apoi am înțeles ce-a vrut să zică. Mi-am adus aminte ce a fost, din ce a vrut să zică.

Și sunt de acord. Pedofilul respectiv nu mi-a făcut niciun rău care să dureze, nu m-a schimbat cu nimic, nu mi-a răpit nimic, nu s-a întâmplat, practic, nimic. Ceea ce ar trebui, totuși, să însemne ceva.

Dar nu cred că suntem pregătiți să acceptăm că formele minore de pedofilie sunt… mai de grabă inofensive.

Înseamnă asta că Richard Dawkins sprijină pedofilia? Nu cred. Mai de grabă, vorbește despre existența unor grade de pedofilie, cum vorbim și despre gradele de violență, de sinceritate sau de educație. E mai logic, nu?

P.S. Ideea la care fac referire este că și-n acest caz avem de-a face cu diverse grade de agresiune, care trebuiesc pedepsite diferit.