"O țară care își pierde eroii, își pierde și curajul. Și devine fatalistă."

Aceasta este revelația pe care am avut-o astăzi, privindu-l pe un pompier de la ISU. Aproape că nu mi-a trezit nicio emoție, nimic. Deși era îmbrăcat într-o elegantă uniformă de serviciu. Iar firescul acesta este unul bolnăvicios, vicios, cretin.

Pentru că omul acela din fața mea a salvat, probabil, multe vieți, a salvat unele familii de la ruină completă, a făcut unele fapte miraculoase, îndrăznesc să spun, iar lumea îl privește cu detașarea cu care privește un vânzător ambulant. Și parcă nu e corect. Societatea nu-l răsplătește nici măcar cu acea doză de respect care i se cuvine unui erou.

Eroi mai sunt, pentru mine, medicii de la salvare, sau de la oncologie pediatrică. Ceva de groază, n-aș putea face așa ceva niciodată, nu am nici inima nici psihicul într-atât de puternice. La fel cum, deși puțini, sunt și medici care cumpără medicamentele pacienților din banii lor, considerând că o viață umană valoarează incomparabil mai mult decât o binemeritată vacanță undeva departe de sânge, spital și suferință.

Pentru mine eroi sunt și învățătorii. Unii dintre ei au harul de a-i inspira pe copii să învețe, să citească, să se întrebe și să studieze. Iar eu, din experiență, pot spune că primii ani de școală, evoluția lor și interacțiunea cu educatorul, sunt factori determinanți în evoluția ulterioară a unui individ, din punct de vedere educațional, evident. Dacă nu îți place învățătorul, garantat nu îți place nici școala.

Vedeți voi, într-un fel ciudat, societatea aceasta a noastră este atât de distorsionată încât se comportă ca un cancer generalizat. Celulele rele le atacă pe cele bune, iar simptomele sunt cronice și dureroase. Ni se pare firesc ca un pompier să-și riște viața intrând în foc. Sau ca un miner să-și riște viața intrând în mină doar, fundamental, aceasta este meseria lor.

De-am putea, doar, să vedem și harul… Dar no, asta este și n-avem ce să facem.