Nu mi-a dat prin cap atunci să scriu treburile astea, așa că găsesc de cuviință să le scriu acum, pe post de post scriptum la articolul intitulat “Să zicem că religia ar fi bună la casa omului…“.

Ni se argumentează că oamenii își pun icoane ca formă de manifestare religioasă și că oricine are dreptul la manifestare religioasă ceea ce pare valid la prima vedere. Însă privind mai profund, putem face o comparație cu un alt drept, acela de a sta despuiat în casă, care este un drept fundamental, pentru că fiecare are dreptul de a dispune după cum crede de cuviință de frumusețea trupului propriu.

Dar asta nu se întâmplă în spațiul public, decât în locurile special amenajate pentru așa ceva, respectiv plajele de nudiști. Ceea de, continuând paralela noastră, ne spune că dreptul de trăire și expresie religioasă trebuie trăit, la fel, acasă sau în locurile special amenajate, respectiv în biserici.

Altfel, am putea ajunge să avem colegi de birou budiști, care aprind bețigașe și fac incantații de doisprezece ori pe zic (nu știu, zic și eu), ceea ce ar fi un pic contraproductiv. Desigur, la standardele duble pe care le avem acum, este firesc ca noi să ne luăm drepturi pe care să nu le conferim altora, de aia ne iubesc toți de nu mai pot…

Cred că, totuși, comparația acesta cu drepturile la trăirile intime, fie că vorbim de religie sau nuditate, explică destul de bine de ce unele lucruri trebuiesc făcute în intimitate și nu în public.

Desigur, și alte comparații se pot face, de oricare parte. Aveți și voi exemple?