Na, că am trăit s-o văd și pe asta! Am redescoperit plăcerea de a mânca dulceață, în anul în care fac trei decenii de viață ceea ce este, după părerea mea, semnificativ!

Nu e reclamă și nu e niciun dedesubt în afirmația mea conform căreia cei de la pensiunea Valea Paradisului au cea mai bună dulceață de căpșuni din câte mi-a fost dat să văd, mai bună chiar decât cea făcută de mama.

Înainte de a pleca de acolo, zilele trecute, am observat că și-au pus un sistem anti-incendiu. Și că aveau, pentru vânzare, dulceață frumos ambalată, iar aseară chiar am deschis un borcan. Instantaneu mi s-a făcut poftă de clătite. Clătite cu dulceață de căpșuni și de măceșe.

Pur și simplu, simțeam că mănânc fructe fierte cu puțin zahăr, nu zahăr fiert cu puține fructe ca-n cazul altor dulcețuri. Iar dulceața era moale și se vedea în ea textura fructelor din care a fost făcută, se simțea mirosul anotimpului în care au fost crescute și culese zemoasele fructe și totul părea așa cum ar fi firesc să fie: bun și natural.

Îmi pare rău, totuși, că doar vă fac poftă, întrucât nu știu dacă aveți cum să vă procurați așa dulceață bună/. Totuși, nu puteam să las să treacă nepovestit așa episod aproape de inima mea.

Cine ar fi crezut că încă se mai face dulceață adevărată?