Dragii mei cunoscuți nefumători, numai recent, după ce m-am lăsat de fumat, mi-am dat seama că am fost incorect față de voi, cerându-vă să-mi suportați duhoarea fumului de țigară din haine. Puțeam. Îmi pare rău, dar nu mi-am dat, la momentul acela, seama.

Până și pielea mea duhnea a tutun, iar mie mi se părea inodoră. Viciul fumatului îmi furase aproape complet simțul mirosului. Mă declar vinovat doar de a perpetua un viciu atât, dar atât de urât. În schimb nu sunt vinovat de halul fără de hal în care puțeam ca un fumător frecvent, sau nu știu cât mi se poate imputa din el, întrucât nu știam, nu simțeam că put a cenușă, a boală și a moarte.

Îmi pare rău pentru situațiile jenante în care v-am pus când, prin apropierea mea fizică, vă mutam nasurile. Ați fost eleganți în atitudine și nu mi-ați dat niciodată de înțeles că put a hoit și că vă e frică să nu mă descompun în fața voastră ca un lepros. Întrucâtva vă consider, strict din acest punct de vedere, părtași.

În fine, cred că acum este irelevant cine, ce cum și câtă vină poartă, întrucât acum știu că fumătorii put. În sfârșit am avut curajul să scriu chestia asta care mă bântuie de mai bine de o lună. Fumătorii put.