Ieșisem de la muncă și eram cât de cât mulțumit că până la sfârșitul zilei reușisem să fac ceea ce mi-am propus. Am așteptat liniștit și mulțumit autobuzul, privind oamenii cum se urcă în mașinile ce îi duceau, care pe unde, după o zi de muncă, iar în suflet nu purtam decât o umbră de mulțumire de sine.

Intru în autobuz și, neavând un loc unde să mă așez, călătoresc în picioare. Nu știu cum, în astfel de momente, destinul îmi joacă feste și mă intoxică cu tot felul de amintiri și concluzii rebele. Așa și acum. Cum stăteam eu în picioare, pe la mijlocul autobuzului, dintr-o dată mă uit pe geam, privind în interiorul autobuzului ce staționa în paralel cu noi, două benzi mai spre dreapta.

Nu știu cum, dar mă așteptam, orbește, să o văd pe ea. Ceva din mine, în astfel de momente, încă o mai caută. Este ca un fel de amprentă pe care ea mi-a lăsat-o în suflet. Și, deși știam că e în zadar să o caut, nu puteam să mă abțin să n-o fac. Știu că este bine, știu că acum are propriul său îngeraș, pe nume Cristina, și că, în general, viața ei este OK, în comoditatea și apropierea orașului natal. Pe când eu, așa cum în general îmi place, sunt singur printre atâția străini, ce se înghesuie unii în alții.

Paradoxal, dacă astăzi m-ar suna, nu i-aș răspunde la telefon. Nu cred că vrea să dau acest vis minunat pe o realitate banală.