Odată, din prostia mea și uitarea altcuiva, era să mor. Cu public inconștient de ce se întâmplă, nu așa. Pe de-o parte, mi-e un pic jenă să vă povestesc, fiindcă am fost prost cu spume, pe de o altă parte, însă, veți vedea ce vreau să spun.

Cred că eram în clasa a șaptea sau a opta când, nu-mi amintesc exact cu ce, era să mor strangulat în clasa noastră, înaintea unei ore de dirigenție sau desen. Asta pentru că l-am rugat pe un prieten să-mi strângă ceva în jurul gâtului, nu mai știu exact ce, cred că un fel de elastic sau ceva curea cu un mecanism mai ciudat de prindere, eu fiind curios cum se desface.

No, deci la un moment dat eram strangulat, după care prima senzație pe care am simțit-o era o agitație pulmonară pe care am calmat-o ținându-mi respirația, după care o altă senzație m-a luat, o senzație care era ca un fel de moleșeală în trup, după care m-a cuprins așa o stare de liniște cum numai câteodată în brațele omului celui mai drag se poate simți…

Nu mă durea nimic și nu mi-a fost frică, țin minte că priveam Parângul dar nu-l mai percepeam, țin minte că gândurile încetineau, ca o voce care se aude din ce în ce mai rar, țin minte că înainte să mă opresc de tot, ultimul meu gând a fost: bă, desfă ce ai în jurul gâtului.

Calm, ca și cum nu era grabă, am făcut-o și pe asta și apoi m-am așezat în banca mea, după care am început să tremur, organismul intrând într-un fel de stare de șoc.

De atunci nu-mi mai este frică de moarte, știu că nu doare prea tare sau, oricum, nu doare mult, dar mi-e frică de ceea ce, la o adică, aș pierde.

Dragii mei, voi ce părere aveți despre moarte?

P.S. Nu, omului care m-a ajutat să mă sugrum nu i-am zis nimic, niciodată.