Îi jur credință Pământului și întregii vieți pe care acesta – cu generozitate – o susține, un sistem indivizibil de conexiuni infinite și resurse limitate, cu justiție, securitate, pace și drepturi egale pentru toți.

Când spuneam că nu sunt patriot, în sensul clasic al cuvântului, la aceasta mă refeream,  că patriotismul este față de om, nu față de teritorii, sisteme politice sau alte sisteme de diviziune a oamenilor. De aceea, paradoxal, sunt patriot și față de România în care nu contează crezul religios, preferințele sexuale, politice sau aptitudinile fizice. Da, sunt patriot față de România în care contează omul, la fel cum sunt patriot față de Islanda în care contează omul, la fel cum sunt patriot față de oricare altă țară în care omul este scopul, nu mijlocul.

Astfel, aseară am citit un foarte bun articol scris de Gabriel Liiceanu care – paradoxal – exprimă într-un mod profund religios o doctrină profund atee (musai de citit întreg articolul):

Oamenii au avut oricând la îndemână pretexte tribale și zei care să le justifice hăcuirea unor confrați al căror unic păcat era că se născuseră în alt trib. Deocamdată, la capătul câtorva zeci de mii de ani de când avem date despre crâncena noastră aventură pământeană, în duelul dintre supra-gâsca umanoidă și mega-șobolanul sângeros care s-au pitit în genomul nostru, câștig de cauză pare să fi avut ultimul: până în prezent, istoria verigii care suntem noi, oamenii, a fost mai cu seamă istoria marilor ațâțători de uri partinice. Cu părul zbârlit (cât a mai rămas din el pe această treaptă a evoluției), cu ochii ieșiți din orbite și cu o bâtă (sau o bombă) în mână pornim periodic să-i găsim pe „frații noștri” care par să se fi născut numai ca să ne potolească nouă setea de linșaj.

Pentru a pregăti venirea unui urmaș mai bun decât el, omul ar trebui deocamdată să se smerească gândindu-se la zestrea sa biologică pe care n-o poate nici stăpâni, nici gospodări.

Gabriel Liiceanu

Voi accentua ultima idee, căci aceasta este cea mai importantă: pentru a clădi o societate mai bună, omul trebuie să se gândească întâi la om. Adică, omul trebuie pus în mijlocul existenței umane, nu zeul, nu supranaturalul, nu superstiția. Ci omul.

Pe de altă parte, nu mă surprinde câtuși de puțin înălțimea la care un credincios s-a întâlnit cu un ateu, sunt convins că și alți iubitori de oameni, de alte credințe sau necredințe cred și simt la fel și, sper, prin asta umanitatea va merge înainte, progresând nu de dragul progresului, ci pentru om.

Progresul în sine nu este un scop, renunțarea la unele tradiții nu este un moft, ci un mijloc prin care omul ajunge să fie pus acolo unde îi este locul – printre oameni – iar prețul de plătit pentru a schimba dogmele sociale este fix acesta: vom renunța la tradiții nu pentru că nu s-ar plia pe vremurile moderne, ci pentru că acestea încetinesc evoluția umanității.

Iar acesta nu este un lucru rău, oamenii își doresc ca nevoile lor să conteze, își doresc ca unicitatea lor să fie măcar tolerată – dacă nu respectată! – și, atei sau credincioși deopotrivă, cred că acesta ar trebui să fie țelul nostru comun: o lume în care să nu fii „ucis” pentru credință sau necredință, în care să nu fii „măcelărit” pentru specificitatea ta sexuală, în care să nu fii „mușcat cu sălbăticie” pentru că-i aparții altui trib.

Or, treaba asta nu trebuie făcută pentru noi – pentru noi este, oricum, prea târziu – nu se poate face pentru copiii noștri, deci trebuie făcută – cel mai devreme – pentru nepoții noștri și urmașii lor, pentru că despre ei nu știm ce religie o să aibă, ce orientare sexuală o să aibă, ce naționalitate o să aibă și așa mai departe.

Despre viitorul nostru exprimat prin urmașii noștri, noi acum nu știm nimic.

Ne-acționând cu nimic pentru înfăptuirea unei lumi mai bune pentru om, ne asumăm riscul ca unii dintre oamenii de după noi să moară din cauza luptelor tribale, ceea ce înseamnă că singurul mod în care le vom putea crea lor o lume mai bună este să punem umărul de pe acum și, dacă argumentul ateu exprimat până acum nu ține, vin și cu unul de ordin religios, tot de la Gabriel Liiceanu citire:

Toți eram una în virtutea acestei mimetici superioare! Tocmai în virtutea asemănării cu fața lui Dumnezeu (toți ne recunoaștem în chipul Lui), oamenii devin semeni. Ne ține, strânși pe toți laolaltă, asemănarea cu Cel ce ne-a creat. De aceea crima nu era prevăzută niciunde în planul Creației, de vreme ce a ucide este simultan un act de sinucidere (mă ucid pe mine în seamănul meu) și de ucidere a lui Dumnezeu cu care, în virtutea chipului, mă confund.

De aceea, deci, îi jur credință Pământului și întregii vieți pe care acesta – cu generozitate – o susține, un sistem indivizibil de conexiuni infinite și resurse limitate, cu justiție, securitate, pace și drepturi egale pentru toți.