Nostalgie

Septembrie 1989. Prima zi de şcoală şi, până în prezent, cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Alături de fratele meu geamă, pe care-l iubesc mult, apropo, m-am trezit la ora 7 fix. Era o dimineaţă umedă, mai de grabă mohorâtă decât veselă. Pentru mine, totuşi, nu conta.

Ne-am îmbrăcat în uniformele noi şi am mers spre şcoală. Atât mama cât şi tata erau la muncă şi no, am mers singuri, fiindcă şcoala era aproape (acolo am făcut şi doi ani de grădiniţă) şi ştiam şi drumul. Îmi amintesc că am ieşit din casă cântând "Treceţi batalioane române Carpaţii", probabil singurul cântec mai însufleţit pe care-l ştiam la vremea aceea.

Eram mândru, nevoie mare, că merg la şcoală. Şi eram fericit, pentru că atunci a fost pentru prima dată când am simţit că pot să îmi iau viaţa în mâini, să o modelez ca pe o plastilină şi să fac ceva frumos, ceva ce îmi place să cred că am şi devenit. Pur şi simplu eram fericit! Simţeam că visele mele devin, dintr-o dată, tangibile. Simţeam că prind aripi şi eram extrem de exaltat. Creştea inima în mine!

Am ajuns la şcoală cam pe la 7,45 şi am aşteptat să se strige catalogul. Ştiam că sunt în clasa "întâia E" şi, când s-a strigat catalogul, ne-am aliniat în spatele colegilor şi al învăţătoarei după care am mers, în coloană de câte doi, de mână, spre clasă. Acolo s-a întâmplat ceva interesant.

Fiindcă purtam ochelari şi fiindcă aveam o mutră isteaţă (ochii îmi jucau în cap ca bila la ruletă) am fost pus, alături de fratele meu geamăn, în prima bancă pe rândul din mijloc, chiar în faţa catedrei. Eram extrem de mândru că stau în faţă. Pe rând, învăţătoarea, care purta un doliu recent, ne-a aşezat în bănci, după cum a crezut dânsa de cuviinţă. Apoi ceva bizar s-a petrecut.

Învăţătoarea a început să ne întrebe pe fiecare unde lucrează părinţii şi, cum mama şi tata sunt simpli muncitori, am ajuns în banca a doua, apoi a treia, apoi a patra până când, într-un final, am ajuns în penultima bancă (aici se vede cât de apreciaţi erau, de fapt, muncitorii de rând). Unii îşi mai amintesc de acest sistem. De fapt în ultimele bănci nu mai stătea nimeni, deci noi doi eram ultimii. Nu-mi era ruşine că ne mută pentru că părinţii nu sunt "nobili", ci îmi era ruşine că există un sistem care să facă aşa ceva. Atunci o anume revoltă a început să crească în mine şi, deşi nu o puteam exprima, decât sub forma "Nu este corect! Am ochelari şi trebuie să stau în faţă!", o puteam conştientiza. O simţeam.

Paradoxal, această formă de discriminare, deşi extrem de frustrantă, nu a reuşit să-mi zmulgă niciun strop din bucuria primei zile de şcoală, pe care mi-o amintesc până la detaliu. De exemplu mai ştiu că învăţătoarea ne-a pus să citim, pe cei care ştiam, desigur, inclusiv subsemnatul, iar mai apoi a scris ceva pe tablă, cu multe adunări şi scăderi într-o paranteză şi o înmulţire cu zero. Şi ne-a întrebat cât face.

Evident, nimeni nu ştia, şi atunci învăţătoarea ne-a spus: orice aţi înmulţi cu zero rezultatul va fi întotdeauna tot zero. Privind prin prisma eu-lui de acum, cred că aceasta a fost o importantă lecţie de viaţă, atât pedagogică (matematică) cât şi umană (orice ai face, dacă n-ai la cine să raportezi toate acestea tot n-ai făcut nimic).

Înainte de aceasta, îmi amintesc şi acum, învăţătoarea ne-a dat cărţile şi ne-a pus să dechidem cartea de română (scriere sau ce era). Pe prima pagină era chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Îl recunoscusem pentru că îi vedeam poza peste tot or eu niciodată n-am suportat-o. Eram şi atunci la fel de religios şi simţeam că undeva este ceva ce noi definim ca fiind Divinitatea. Şi mă rugam, şi atunci ca şi acum, la ea. Dar când învăţătoarea ne-a pus să ne ridicăm în picioare, să privim poza Tovarăşului şi să cântăm "Trei culori cunosc pe lume" am simţit cum un anume dezgust începe să mă apese.

Cântecul acela nu mă reprezenta, poza aceea era a unui om, nu a unei zeităţi, şi mi se părea absurd să când un cântec fals ce avea rolul unei rugi păgâne adresate unui zeu păgân, unui om cu false pretenţii dumnezeieşti. Atunci am învăţat că sunt mai multe forme de autoritate. Cea Divină, religioasă, şi cea funcţional – administrativă, politică. Pe a doua mi-a fost imposbil să o accept, pentru că era efemeră. Mă gândeam că şi aşa pare bătrân. Dacă moare cui îi mai cântăm cântecul acesta? Şi am decis că am să cânt, potrivit normelor şi instruirii părinteşti (să facem tot ce ne spune doamna învăţătoare). Dar nu am pus suflet.

Din cauza revoltei ce încolţise în mine am simţit că trebuie să muncesc mai mult decât alţii să ajung acolo unde mi-am dorit. Atunci am conştientizat faptul că oamenii nu sunt chiar egali şi că unii trebuie să se zbată mai tare. Şi mi-am jurat să nu mă opresc decât atunci când voi fi cu adevărat mândru de mine. În acea zi învăţasem, fără voia mea, că pentru mine nu este important câtă încredere îmi acordă un lider formal (învăţătoarea) ci câtă încredere îmi acord mie însumi. Nu puteam formula asta aşa, dar o simţeam.

Paradoxal, un sistem infect (comunist) a dus la crearea unui soi de răzvrătire prin muncă de felul care nu era dorit pe vremea aceea. Mai mult decât atât, în mintea mea am făcut nişte jurăminte legate de şcoală şi educaţie pe care am reuşit să le păstrez, oricât mi-ar fi fost de greu (la matematică, de exemplu, pe care n-am suportat-o niciodată, dar cu care am avut de-a face până spre sfârşitul facultăţii). Pur şi smplu, în acea zi orizontul meu personal explodase, iar efectele acestei explozii cred că se vor simţi până la ultima mea suflare.

Atunci, în acea zi de toamnă cu frunzele obosite după o vară toropită, mi-am spus că vreau să devin inginer. Nu ştiam, însă, şi ce fel de inginer, dar ştiam ce vreau să devin. Pe vremea aceea nu văzusem calculatoare, dar, într-un fel predestinat aş înclina să spun, descoperisem că în spatele caietelor de scriere sunt două pagini colorate (poate unii îşi mai amintesc) şi, împreună cu Laurenţiu, coleg şi prieten până în prezent (Casă de piatră! apropo), am desenat o linie şi trei puncte în cercul portocaliu din dreapta paginii, care din figură geometrică devenise radar imaginar, iar pătratele şi dreptunghiurile colorate în galben, portocaliu, verde şi albastru au devenit, dintr-o dată, butoanele consolei unor nave spaţiale pe care, o vreme, le pilotam împreună.

De multe ori în pauze deschideam caietele la sfârşit, la cele două pagini "îmbunătăţite" de noi, ne aşezam unul lângă celălat şi începeam să pilotăm printre aştri. Şi nimeni nu râdea de noi sau ceva, pur şi simplu eram noi, ne simţeam bine şi zburam încotro ne ducea imaginaţia tânără ca un vlăstar de floare crescut pe un sol prielnic. Nu am ajuns pilot, nici nu-mi dorisem vreodată, însă am ajuns un om "al butoanelor".

Nu ne-au ţinut mult la şcoală în ziua aceea, iar când să plecăm spre casă vremea s-a mai îmbunat. Soarele rânjea, încă destul de timid, dintre nori iar noi, copiii, eram extrem de veseli. Prin vântul călduţ, ce bătea dinspre vest, în faţă, mergeam spre casă mândri, unii cântând, alţii povestind, iar eu, prin schimbarea aceasta a vremii de afară, am întrezărit că parcă oricât de deşi ar fi norii, soarele ar putea răsări mereu, în orice moment.

Şi a răsărit, şi mi-a zâmbit şi m-a încălzit mereu începând cu acea cea mai frumoasă zi de toamnă din toate toamnele, din toţi anii. Ştiam că pot (citesc de la 5 ani), ştiam că vreau, acum aveam şi mijloacele să devin ceea ce vreau, ceea ce simt. Cercul devenise complet. Şi am decis că nimic, niciun fel de discriminare, niciun fel de piedică de natură umană, nu va putea să-mi răpească bucuria primei zile de şcoală care este şi în prezent, după cum am mai spus, cea mai fericită zi din viaţa mea.

Nu este nimic mai frumos pe lume decât să simţi cum visele tale devin tangibile. Educaţia este o binecuvântare iar isteţimea un har. Iar ziua aceea de toamnă a fost ziua în care visele mele au prins rădăcini roz, firave şi puternice, totodată, care, cu sete, sobeau seva dătătoare de bine, din jur.

Pe seară a plouat un pic, dar a fost o ploaie curată, frumoasă şi scurtă, ca o iubire intensă, o ploaie ce a şters din noroiul ce a fost aruncat, prin discriminare, peste un suflet imaculat de copil. Iar în ziua aceea am încetat să mai fiu un copil şi devenisem, într-un fel, un pom fructifer ce aştepta să dea rod bogat şi dulce.

Articol scris pentru concursul organizat de Desspina.

12 Comentarii

  1. Mihai Todor 19 septembrie 2009 la 22:59 - Raspunde

    Văd că ai lucrat ceva la articolu\’ ăsta… Totuși, parcă nu prea se potrivește acea mențiune de la sfârșit, dar, asta e viața 🙂

    Am întâlnit și eu o formă de \”discriminare\” în școală și anume, în clasa a 6-a, la prima oră de fizică, am fost repartizați în bănci în ordinea mediilor de la matematică. Cei cu mediile mari erau trimiși în primele bănci (inclusiv eu :P), iar restul, descrescător, către ultimele. Totuși, deși o astfel de organizare nu ajută la \”uniformizarea\” cunoștințelor colectivului, pe mine chiar m-a ajutat să înțeleg anumite principii de bază și să pot interacționa mult mai ușor cu profesoara, iar acea profesoară, doamna Stănoi, a fost și cred că încă mai este o inspirație pentru anumiți elevi. Diferența dintre discriminarea menționată de tine și povestea pe care am înșirat-o eu este că, cea din urmă chiar este constructivă și, într-o oarecare măsură, sunt de acord cu ea. Mă surprinde, totuși, să aud că, în acele vremuri (din care eu am prins doar vreo 4 ani) era promovat snobismul în detrimentul cunoștințelor. O asemenea gândire nu poate fi constructivă pentru că orice regim, indiferent de forma sa, pentru a supraviețui trebuie să promoveze oamenii valoroși, iar acești oameni se regăsesc în toate categoriile sociale. Mă rog, de ceva vreme, în țara noastră este promovată doar prostia, dar asta e cu totul altă poveste…

    • Robin Molnar 20 septembrie 2009 la 05:43 - Raspunde

      😆 Da, am făcut şi eu fizică cu doamna Stănoi. Şi da, mi-a plăcut 99% din timp. 😆 Modul de repartizare al elevilor în funcţie de medie nu este unul discriminatoriu pentru că se bazează pe rezultate (medile obţinute). Mai mult, are chiar şi o aplicabilitate practică (cei cu medii mai mari interacţionează mai bine la ore pentru că, în teorie, îşi dau mai mult interesul). Aşa şi eu stăteam la chimie în prima bancă, de exemplu. 😉 Şi da, ştiu că menţiunea de la sfârşit stă ca nuca în perete, dar trebuia făcută. 😆

  2. oana 20 septembrie 2009 la 10:16 - Raspunde

    desi io nu pot vorbi de 89 ca atunci ma nasteam pot sa zic ca aiurea e ca si la mine la faculta inca intalnesti profesori care mai tin seama de ce sunt parintii.pff…
    asa ca dak parintele e deajuns de important primesti 4 stelute:P(care se transforma evident in puncete la examen)
    hmm…

  3. 314ra2 20 septembrie 2009 la 10:35 - Raspunde

    era domnisoara nu doamna.
    era doamna numai la noi pentru ca era doamna diriginta
    :))

    • Robin Molnar 20 septembrie 2009 la 10:40 - Raspunde

      😆 Domnişoara Stănoi parcă s-a măritat între timp. 😆 S-ar putea să mă înşel, totuşi. Era prea misandră. 😆

  4. TNH 20 septembrie 2009 la 18:11 - Raspunde

    Eu n-am vrut să merg la şcoală. Mama a trebuit să mă mintă că trebuie să merg o zi – da, iar două – nu. Eu stăteam în prima bancă de la uşă, din două motive: de obicei eu şi colegul meu de bancă întârziam şi astfel nu deranjam pe nimeni până ajungeam la locurile noastre, iar al doilea – eram cei mai zvăpăiaţi şi puteam fi supravegheaţi mai uşor decât dacă am fi stat mai în spate. În plus, nici nu puteam să facem farse colegilor în timpu orei, pentru că nu era nimeni în faţa noastră, iar cu cei din spate nu am fi avut şanse, pentru că ne vedeau. Din clasa a cincea m-am mutat în prima bancă din mijloc, ca să văd ce note iau fără să duc carnetul. Dacă era 10, aveam şi carnetul la mine, dacă nu era 10, era uitat acasă. 👿

  5. Molnar Bianca Andreea 21 septembrie 2009 la 06:42 - Raspunde

    eu imi aduc aminte cand nu mi-am invatat poezia si m-a scos pe coridor impreuna cu alti colegi, cu cartea in mana :woohoo:
    sau cand m-a lovit invatatoarea cu batul peste unghii ca in timul unei ore eu mi-am bagat in ambele urechi creioane.Va dati seama cum stateam cu creioanele in urechi? :woohoo:
    Imi mai aduc aminte de zilele deschiderii anului scolar. Cum stateam afara sa ne vorbeasca directorul scolii. Cele mai frumoase zile erau ultimele de scoala. Stiu ca intotdeauna aveam serbare.Dansam, cantam, spuneam poezii etc.

    • Robin Molnar 21 septembrie 2009 la 15:01 - Raspunde

      😆 Ţie din şcoală cel mai mult ţi-a plăcut vacanţa, ştiu eu. 😆

  6. Baile Herculane 14 noiembrie 2009 la 18:03 - Raspunde

    Bună, avem un concurs doar pentru bloggeri pe blogul nostru.

    Poţi câştiga cazare pentru două persoane într-un week-end la pensiunea Roua de Munte din Băile Herculane:
    [url=http://rouademunte.wordpress.com/]http://rouademunte.wordpress.com/[/url]

    • Robin Molnar 14 noiembrie 2009 la 18:05 - Raspunde

      😆 OK. O să dau mesajul vostru mai departe, însă nu voi participa din lips acută de timp! 😉

Lasă un răspuns la Molnar Bianca Andreea Anuleaza raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.