Și au trecut 10 ani de la terminarea liceului

Parcă mai ieri eram în clasă în ultima zi de școală, plecând în cor de la liceu și cântând plini de optimism și, totuși, cumva cu teamă Gaudeamus-ul, în timp ce plecam de la liceu pentru ultima dată și mergând spre un local unde, alegându-ne cu oarecare stângăcie cuvintele, ne fofilam în diverse momente de sinceritate unii față de alții și spunând lucruri care aveau să rămână, de atunci, tăcute pentru multă vreme, dacă nu cumva chiar pentru totdeauna.

Zece ani, aproape, au trecut de atunci. Trupurile de fetișcane vesele au devenit între timp trupuri de femeie iar gândurile din sfera eroticului s-au mutat, sub presiunea timpului și a responsabilităților, spre lucruri din sfera economică sau personală.

Am fost aproape cincisprezece oameni la întâlnire, din douăzeci și cinci. Unii dintre absenți, despre care nu voi vorbi astăzi, sunt plecați în țări străine, urmând împlinirea unor vise mai aproape de realitățile materiale, lucru nu tocmai de condamnat.

Din paisprezece inși, cam jumătate lucrează în sfere economice, comerciale sau adiacente. Asta este un pic ciudat, ținând cont că noi am fost o grupă de mate-fizică. Apoi, împărțirea pe industrii ar fi așa: servicii medicale și conexe trei, retail patru, IT unu (eu), educație doi, fără ocupație doi… Iarăși este un pic pestriț, deși ținând cont că am fost la un liceu teoretic, treaba asta era cam de așteptat.

Totuși, de departe cel mai frapant lucru dintre toate este că din aproape cincisprezece inși doar unul dintre băieți era însurat. Ceea ce spune multe despre formarea noastră ca tineri în niște vremuri al naibii de tulburi. Ținând cont că media de vârstă era de 28 de ani, parcă e un pic ciudat că mai mulți oameni nu și-au făcut jurămintele eterne. Aș vrea să reflectați un pic la asta.

În general s-a vorbit despre ce lucrează fiecare, despre scurte și haioase istorii personale sau de familie (am auzit o poveste delicioasă despre o babă nebună din Cluj care a sechestrat o pisică), despre vise, frustrări și probleme, despre soluții și trecerea timpului. Și vreau să fiu modest când spun asta, dar cred că sunt singurul care și-a urmat visele și și le-a îndeplinit. Deci e un pic trist.

Ce am mai constatat și nu pot fi critic întrucât sunt unul dintre subiecții afirmației, este că în general oamenii nu prea s-au schimbat. Dumi a rămas la fel de romantic idealist incurabil (V-am povestit faza aia că l-am lipit de-o fată și fostul ei prieten l-a înjunghiat pe om. Ei bine, aia a fost prima lui prietenă. Azi am aflat.), Hardi a rămas la fel de carismatic, o calitate pe care o admir foarte mult la un om, Alin a rămas la fel de stângaci în umorul lui interesant și sincer iar Tibi a rămas același rocker plictisit de precizia universului (pe care el o visează deja la matematică). Silviu mi-e apropiat și ne-am văzut în fiecare zi cât am fost în concediu, ceea ce este o performanță, iar Proda a rămas același tip bun cu apucături fundamental rele, un om cu care nu prea ai ocazia să nu te distrezi pe cinste.

Roxana este însărcinată și a devenit un pic mai rebelă față de vremea liceului. Și-i stă bine așa, se vede că-i priește. Simona a rămas la fel de discretă ca în liceu, dacă nu cumva mai discretă. Și și-a tras niște ochelari faini, stilați, care mi-au plăcut. Ina a rămas aceeași glumeață pusă pe glume pescărești (să vadă care o mușcă), bucurându-se de o anume libertate doctrinară absolut delicioasă. Deliuța, în schimb, din bunăciune cum era înainte acum a devenit frumoasă, în sensul că acum se vedea pe ea o anume împlinire spirituală și emoțională cum n-aș fi crezut că o ființă atât de complexă poate cunoaște. Sigur, poate și Daniel, un marinar turc, are ceva de-a face cu asta, dar fiindcă știu că bătaia doare, prefer să nu speculez. Glumesc. Întotdeauna Delia a avut o formă de pasiune brută în ea. Mă bucur să văd că nu era vorba doar despre literatură. Dar să trecem mai departe, la Cristina cea cu ochi de jad și gesturi de felină. A rămas fix ca în liceu, poate un pic mai puțin pasională în relația cu ceilalți, probabil din motive justificabile. Cristina este o ființă interesantă: întotdeauna a spus mai mult prin gesturi decât ar fi putut-o face alții. Cred că ar fi trebuit să devină actriță sau ceva. În fine, ajungem la Enida, aceeași petrecăreață rebelă și la Raluca. În primul rând, în ciuda aparențelor, Raluca este mult mai normală decât pare. Frumusețea ei i-ar fi permis lejer să-și găsească un fraier care s-o întrețină. Numai că ea a ales să muncească și să se ridice prin muncă și să-și păstreze sinceră afecțiunea, ceea ce pentru o femeie cu stilul și frumusețea ei este un pic neobișnuit, ca să nu spun că Raluca ar fi, din acest punct de vedere, o ciudățenie. Sună urât, dincolo de frumosul pe care încerc să-l exprim.

Au trecut zece ani. Și încă mai avem atâtea vise care se cer împlinite. Mai avem atâtea iluzii de care să ne împiedicăm. Și mai avem atât de multă teamă în suflete, dacă până acum doar un procent insignifiant dintre noi s-au însurat. Mi-e teamă că generația noastră are probleme de relaționare, iar asta se va vedea la copiii noștri.

Dar să încheiem într-o notă optimistă: probabil alte clase nu sunt așa.

Cum arăta, cum arată sau cum credeți că va arăta clasa voastră din liceu la zece ani după absolvire?

6 Comentarii

  1. TNH 01 mai 2011 la 12:59 - Raspunde

    Noi n-am făcut întâlnire de 10 ani. Eu am vrut, dar restul colegilor s-au împotrivit categoric sub pretextul că e inutil, oricum ne vedem la un suc/bere din când în când, iar cei care sunt plecați prin alte zări nu au cum să vină. Cât despre problemele de relaționare, avem și noi câteva, cu mențiunea că numărul celor necăsătoriți e mai mic de jumătate. O fi de vină profilul economic al liceului care ne-a inoculat în creiere că trăim printre oameni.

    Cât despre profilele teoretice ale liceelor, adevărul e că majoritatea elevilor de acolo își aleg meserii mai concrete decât ar fi crezut ei la început de drum. Nu vreau să fiu rea, dar cei mai mulți nu-și dau seama că un liceu teoretic ar trebui să ducă la o facultate cu același specific care să facă din ei oameni ai științelor umaniste sau ai științelor exacte. Cu toate acestea, mediile de la admitere la un liceu teoretic au fost mereu mai mari decât la liceele cu profil industrial/silvic/agricol/economic/IT. În traducere, niște copii care nu vor să ajungă vânzători la patroni șmecheri se înscriu la un liceu teoretic fără să se gândească la meseriile pe care ar trebui să le urmeze după aceea. Sincer, m-aș aștepta la mai mult de la niște elevi cu mediile cele mai mari din oraș, orice oraș ar fi acela.

    Dacă e să mă gândesc, înafară de colega mea de bancă din școala generală care s-a înscris la un liceu teoretic, apoi la o facultate cu profil umanist și care apoi a devenit traducătoare, nu cunosc pe nimeni care se fi folosit de acei patru ani de liceu teoretic. Copiii de bani gata sunt ținuți și acum în brațe de către părinți, iar ceilalți și-au făcut iluzia că își fac prieteni printre elite. Din păcate, iluzia lor s-a destrămat la terminarea liceului și, deși ar trebui să mă doară în cot de ei, recunosc că îmi pare rău. Sunt copii buni la suflet, păcat că nu s-au gândit că traiul la oraș cere bani.

    • Robin Molnar 01 mai 2011 la 13:39 - Raspunde

      Dacă mergi la un liceu teoretic nu poți avea o meserie ?

      • TNH 01 mai 2011 la 14:05 - Raspunde

        Ba da, dar trebuie să înveți pentru asta. Nu poți deveni psiholog, arheolog, istoric, matematician dacă nu mergi la o facultate de specialitate. Problema educației teoretice e că îți recuperezi mai târziu banii investiți în educație, cam după facultate și masterat, dar nimeni nu se gândește la asta. Hai, pe copii îi mai înțelegi pentru că nu știu cu ce se mănâncă viața, dar părinții lor ar trebui să știe că sunt obligați să le asigure suport material o perioadă mai mare de timp, nu doar până termină liceul, apoi să-i trimită la casele lor.

        Ce mi se pare ciudat e că marea majoritate din cei care au fost la liceul de informatică acum lucrează în IT. Și informatica e tot o știință teoretică, dar se pare că la liceul ăla au mers oameni care și-au făcut un plan pe care apoi l-au pus în aplicare.

        Liceele teoretice sunt pline de oameni care se împart în două categorii:
        – ori cred că e sufient să fie boemi și nu știu că de-a lungul timpului oamenii de artă și de cultură au trăit din banii sponsorilor/binefăcătorilor/protectorilor
        – ori nu îi interesează ce liceu fac pentru că nu vor avea niciodată problema banilor.

        Cei care merg la un liceu teoretic ca să facă ceva în viață cu informațiile acumulate acolo sunt foarte puțini, dovadă fiind nivelul jenant al cercetării din România, spre deosebire de alte țări unde cercetarea e prioritate națională.

        • Robin Molnar 02 mai 2011 la 09:27 - Raspunde

          Noi am învățat. 100% dintre noi au terminat și o facultate.

  2. cristina sandor 01 mai 2011 la 19:02 - Raspunde

    Felicitări pentru text.Ţi-am văzut şi cunoscut colegii acum şi de acum 10 ani.Mi-a făcut plăcere să-l citesc şi cred că jurnaliştii ar avea ce învăţa.Mult bine şi texte-nainte!

    • Robin Molnar 02 mai 2011 la 09:33 - Raspunde

      😀 Îți mulțumesc frumos pentru aprecieri, bucurându-mă că ți-a plăcut textul.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.