În pustietatea aia, cu adevărat singurul lucru care mai aducea aminte de umanitate era calea ferată cu o singură linie încă în exploatare ce mergea înainte, printre o sumedenie de tufișuri înalte…

Când și când, destul de aproape de crepusculul primăverii uscate, din depărtări și dintre tufele ce mărgineau îngustul pasaj neacoperit de iarbă se auzeau lătrături și varii mișcări ale unor sălbăticiuni prea puțin obișnuite cu oamenii.

Nici nu ne-am depărtat bine de gară, că deja am fost luați în primire de două cete de câini slăbăticiți ce și-au aflat teritoriul în acel loc uitat de timp, unde odinioară se afla un combinat siderurgic și, cumva, orătăniilor colțuroase le pria traiul în acest loc parcă uitat de Dumnezeu și de oameni și stăpânit de instinctualul bestiilor pe care nu le vedeam, dar le puteam intui.

Mă uitam înainte, cu fiarele lătrând în spate, așteptând în orice moment să fim luați în patrimoniu de o ceată de câini comunitari sălbăticiți, aciuați prin clădirile dărâmate din care s-a furat tot, până chiar și timpul, și parcă le vedeam venind spre noi în formație de atac sub formă de „V”, cu ochii liderului turmei ațintiți asupra gambelor mele…

Într-un fel, ceea ce făceam noi, era ca un fel de plimbare prin savană, și mă simțeam ca și cum mă plimbam în pustietatea tunderi din Fallout, fără pușcă, cu tot felul de lighioane care mai de care mai criminale și mai însetate de sângele meu mișunând primprejur. În fond, fundalul gri le asigura acestora un camuflaj bun…

Și am încercat, pe cuvânt că am încercat să nu intru în panică și să nu-mi pierd mințile de teamă, dar nu mai puteam, culoarul îngust de doar doi metri, străjuit de tufe cu țepi și copaci pitici ne-ar fi îngreunat apărarea, dacă ne-am fi putut apăra, deși nu cred, de hoardele de câini ce nu știu că dacă nu-i bagi în seamă înseamnă nu trebuie să atace, ci o știu doar pe aceea că le-am încălcat teritoriul de vânătoare și suntem, deci, vânat…

Ce-o fi crezut gheruța mea despre mine, în acel moment, nu știu câtă cinste îmi face, dar știu că mi-era frică. Mi-era atât de frică încât, pentru un moment, gândul m-a dus la soldații Primului Război Mondial și la ceea ce simțeau ei, știind că trebuie să iasă din tranșeu și să alerge spre inamicul speriat de dincolo de „no man’s land”. Cum să spun? Era o frică din aia brută pe care nu o poți alunga cu un gest brusc…

Era genul acela de frică ce intră în suflet ca un dulap din lemn de cireș, ocupând întreg spațiul interior și, parcă, curgând afară din toți porii, genul de premoniție că răul te va lovi indiferent de alegerile pe care ai putea, la o adică, să le faci, eram străpuns de genul acela de frică organică și instinctuală ce oprește sângele în vene și te face să-ți auzi și să-ți măsori bătăile inimii…

Tremura carnea pe mine, în mine adrenalina era pompată într-un balamuc permanent și nici nu știu cât sânge mai aveam în mine, și câtă adrenalină și orice mișcare din orice tufă mi se părea o imprudență a unei bestii de sta la pândă în așteptarea unui prânz târziu și suculent.

Din cauza fricii, peisajul mi se părea că avea un substrat gelatinos, intim precum o forță a naturii, și știam că nu trebuie să intru în mediul acela unde viteza gândului este prea mică pentru a te putea apăra.

Mi-a fost îngrozitor de frică. Așa că ne-am întors.