[Advertorial] […] Sub orice vulcan se găsește o magmă mai adâncă decât înălțimea conului vulcanic, îmi spuneam legându-mi șireturile bocancilor și pregătindu-mă de o rară desfătare ce avea să dezlănțuie în minte un torent exploziv de energie, paradoxal ascuns de un tumult de oboseală altfel greu de deschis.

Pur și simplu, viața de la capătul lumii și felul cumsecade de a fi al acestor pescari mai decenți și mai politicoși decât academicienii de baștină mi-au redat acea vigoare pe care, din pricina traiului printre adulți, am pierdut-o în adolescență.

Realizez, scriind aceste rânduri, că în ultimele decenii am fost doar un lup adormit, doar un vulcan plăpând uitând, în așteptare, de clipa exploziei eliberatoare ce negreșit va veni chiar în după-amiaza aceasta călduță de iarnă temperat-oceanică.

[…]

Cu o zburdălnicie misterioasă am țâșnit de pe prispa micului hotel din piatră și lemn din apropierea țărmului înghețat, hotel cam de dimensiunea unei case mai mari, sărind cu toată puterea în zăpada destul de înaltă și alergând copilărește primprejurul hotelului, sub privirile mirate ale celorlalți locatari care, altfel, numai asta nu s-ar fi așteptat să vadă de la mine: un grizzly bondoc tăvălindu-se prin puzderia de cristale înghețate și umede ca ars de nebunia unui iad nepătruns de ochiul uman.

Din nefericire, însă, ceea ce ei n-au reușit să înțeleagă, în ciuda lungilor seri petrecute împreună în fața unui joc de table sau a unui pachet de cărți, desigur că însoțite de o dulceagă băutură degrabă amorțitoare a simțurilor, este că eu nu eram și nu puteam fi omul pe care-l vedeau ei.

Mi-e frică de oameni, la fel cum mi-este frică de iubire. De aceea, în urma unor răsunătoare eșecuri amoroase din tinerețea timpurie, am ajuns să mă feresc de oameni, de emoții și, pur și simplu, am ajuns să nu mai fiu eu. De fapt, trecusem de acel prag peste care care, în apropierea ființei iubite, devenisem cretin. Mă rog, nu complet cretin, dar pe acolo, deveneam împiedicat și stângaci  iar mintea îmi stătea în loc și uitam să respir în brațele iubitei.

Mă rog, poate că fizic nu mai respiram, dar sufletul îmi respira atât de intens încât aproape că se separa de trup. De fapt, acestea au fost, dealtfel, și singurele momente când sufletul meu ședea nud și nerușinat în fața mea, arătându-se uman, incomplet și imperfect, iar aceste ocazii erau singurele momente rare și dramatice când puteam trăi împăcat cu propriile mele mici defecte și mari eșecuri.

[…]

Într-o vreme am ajuns la stadiul în care plăcerea mea perversă, vinovată și ascunsă era să mă ascund de ceilalți sau, altfel spus, plăcerea mea perversă era să-mi fac mie neplăceri și râdeam prefăcându-mă cretin, virgin, idiot, dobitoc și tot ce poate fi mai grosolan pe lumea asta, râdeam studiindu-le reacțiile de șoc și groază când vedeau ce fel de netot poate fi un om întreg la minte, după toate aparențele.

Dar mai apoi nu mai râdeam, ci din contră, am realizat că devenisem un idiot care se comporta ca o maimuță doar pentru a vedea în ochii celorlalți cum îl privesc ca pe un om de nimic, dar ca pe un om! Și trist este că nu mai știu exact ce și când s-a rupt în mine, de am devenit așa o tristă umbră a unei frunze ce se veștejea sub soarele călduț al oportunității.

[…]

– Sunt un fățarnic nenorocit! îmi spuneam c-o ură sinceră, fără niciun menajament. Cum poți tu, altfel popândău, să te dai drept hienă impostoare iar lumea să te creadă?!?

[…]

Alergam, alergam de nebun prin zăpada albă dimprejurul hotelului, alergam spre plajă, de parcă o chemare malefică, în speță povara unei conștiințe prea severe, mă chema să mă arunc înspre valuri și să șterg toate compromisurile, eșecurile și frământările vinovate sădite în mine de rigoarea și strictețea unei vieți trăite prea sever cu sinele.

Alergam în aerul rece și tăios și, pentru prima dată în decenii, nu mai simțeam frigul și oboseala, ci eram mânat de energia explozivă a psihicului care se lupta cu sine însuși, purificându-se precum zăpada în care alergam voios dar complet desprins de realitate, instinctiv și somnambul.

Alergam robotic precum un Asus Automobili-Lamborghini VX7, alergam animalic, ordonat și cu pas egal, de parcă urmăream o pradă neștiută și întrucâtva mitologică, alergam vânjos și vrednic, mândru și hotărât, viguros și drept, zâmbind că, în sfârșit, lupul din mine s-a trezit.

Alergam din orizont în orizont, din dună în dună, stabilindu-mi mereu un alt și un alt obiectiv de atins, până ce toată explozia interioară a revoltei decenței mele contra ipocriziei lașe în care mă scăldasem atâta vreme avea să se stingă, lăsând în urmă pacea interioară. Și uitarea. Si iertarea.

Alergând prin zăpadă, cu pașii rătăciți în albul cerului și al pământului, mi-am regăsit lumina de dincolo de întuneric și aveam să-mi regăsesc drumul spre mine și tot ceea ce odinioară lăsasem în urmă pentru a veni aici, la capătul lumii.

Ce trist eram neștiind faptul că singur port în mine capătul lumii!

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.