[Advertorial] […] Era o vreme când și eu eram angrenat în acest mecanism al consumului nesustenabil de tehnologie, când mă întindeam oricât de lungă îmi era plapuma, elastică dealtfel, pentru un pic mai multă performanță decât aveam nevoie.

De fapt, chestiunea era mai profundă, întrucât era de natură psihică, încercând să acopăr prin tehnologie ceea ce, altfel, avea să rămână doar un trist spațiu gol în mintea și sufletul meu.

[…]

Cu multă mândrie în suflet, proaspăt sărutat tandru pe chelia orgoliului, mi-am luat un laptop Asus Republic of Gamers de să stea Guți – Guți, pisica noastră, în coadă, cu gheruțele întinse spre tavan, nu altceva. Mă rog, nu-mi trebuia musai un laptop pentru gaming, ci doar un laptop foarte, foarte performant, că nu se știa niciodată dacă aveam chef să mă joc ceva și nu puteam.

Sigur, în general nu mă jucam, dar mă simțeam bine având o placă video ultra-performantă cu 1,5 GB de RAM GDDR5 funcționând la frecvențe mari, de 4 GHz, față de plăcile obișnuite 512 MB la 800 MHz, placă video cu cu o interfață de memorie de 384 de biți, când în mod normal aceasta ar fi de 64 sau 128 de biți și așa mai departe.

Pur și simplu, nu mă jucam mult, ore întregi la rând, dar și când mă jucam, o făceam scurt și pasional, fără s-o lungesc, fără s-o lălăi, fără să pierd din vedere esențialul, căutând o scurtă escapadă într-un virtual zgomotos…

În fond, așa îmi plăcea cel mai mult: exploziv, răbufnind într-un joc pe computer toate relele pe care m-am abținut a le face, sau toate relele la care m-am abținut a răspunde peste zi, măcelărind monștri de tot felul cu arme de tot felul, rezolvând probleme complexe de strategie și planificare și, în general, ducând o viață plină de acțiune într-o realitate virtuală complementară, opusă vieții pe care o duceam.

[…]

Evident, golul pe care câteodată îl simțeam și pe care doar arareori reușeam să-l umplu cu ceva, orice, era un semn important că omul ajunsese să considere tehnologia ca pe un fel de complement personal, iar emoțional eram un fel de cyborg psihic, în sensul că tehnologia suplinea anumite nevoi psihice, ceea ce mi se pare foarte interesant, privind retrospectiv.

În anii de sfârșit de secol douăzeci, viitorul ne era prezentat sub forma unor cyborgi în parte oameni, în parte roboți, fizic vorbind. Nimeni nu s-ar fi gândit, însă, că prima joncțiune dintre om și tehnologie avea să fie una psihică și că primii cyborgi aveau să fie niște ființe umane în care psihicul era parțial servit de spectrul uman, parțial servit de spectrul tehnic, prin computere și gadgeturi felurite…

Astfel, nimeni nu și-a pus problema acestei transformări, și până ne-am trezit ca și civilizație, eram deja acolo: toți eram un fel de cyborgi psiho-carnali, trăind într-o strânsă simbioză cu gadgeturile noastre din ce în ce mai performante, care ne ajutau să ducem o viață dublă, atât în spectrul real cât și virtual, așa cum, dealtfel, am și devenit: niște ființe duale din carne și oase, și așchii de siliciu alimentate de la o baterie reîncărcabilă.

Și nu cred că era un lucru rău, în fond omul dominând planeta întocmai pentru că a știut să creeze și să folosească unelte, iar această metamorfoză dintre om și mașină era, principial, tot o unealtă, doar că una ceva mai pretențioasă.

Până la urmă, atât jocul cât și învățarea erau tot un fel de unelte, chiar dacă încă nu știam bine a ne servi de ele…

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.