[Advertorial] […] Era o vreme, într-o perioadă nu prea plăcută din viața mea, când devenisem captiv în fascinația tehnologiei și ajunsesem un suflet semi-schizoid, mai pustiu ca o stână uitată între dunele unui deșert.

În timp ce-mi mărturisea aceasta, Finn mângâia fotografia Dianei, soția lui, fotografie ce o înfățișa aplecându-se parțial peste o balustradă, într-un parc înflorat, undeva prin Italia, fotografie color destul de uscată și pe care o ținea într-o mică culegere de poeme pe care o purta la piept ca pe o carte sfântă și pe care n-o dăruia spre lectură niciodată, nimănui.

Sigur, eram ros de curiozitatea de a citi ceea ce Fin nu putea rosti, dar cu siguranță petrecea momente bune pentru a gândi în fiecare zi, o singură dată văzând pe prima pagină scris cu negru următorul text, ca un fel de motto:

Iubeşte-mă, pentru că fără tine nu sunt în stare nimic, nu sunt nimic.

Paul Verlaine

[…]

În dulceața căldurii blânde și amorțitoare a serii din acest sat pescăresc rătăcit de lume, undeva în lunca Dunării, Finn era una ca natura, parcă respirând în inima sa fiecare fir de colb adus de vânturile fierbinți taman din nisipurile Saharei, scaieții arși de canicula de peste zi îi păreau un fel de orhidee vitregite de vremi, regăsindu-se în ele, și până și cântul greierilor îi părea o chemătoare romanță a iubirii, limba lui…

[…]

– Mi-am ratat cei mai frumoși ani din viață, mi-a spus rumegând la un fir de iarbă uscat, în timp ce în mână ținea un pahar cu limonadă rece. Mi i-am ratat dedicându-mă tehnologiei și banului. Măcar știu de la ce mi se trage, pentru a fi mai eficient în comunicarea cu un sistem de calcul, cu o entitate artificială, trebuia ca și eu, în sufletul meu, să devin o mașină…

[…]

Pasajul acesta a avut în mine ecouri adânci și parcă-mi rupea din fâșiile rațiunii, parcă mușca din încăierările dilemelor anterioare, afundând în întuneric și derizoriu toată lupta pe care am dus-o o viață întreagă cu mine însumi.

Îmi plăcea tehnologia, o iubeam, respiram prin ea, eram parte din ceea ce făcea ea pentru mine, eram cauza și efectul evoluției tehnologice, însă ajunsesem intoxicat de însăși excesul de putere de calcul al unor procesoare de ultimă generație, al programelor gândite prea bine, al efectelor creării unui soi de nevoi artificiale pe care, cu ani în urmă, n-o puteam intui.

Până la urmă, creierul meu pur uman a refuzat să mai fie nevoit să țină pasul cu atâtea dezvoltări tehnologice și a decis să folosească doar strictul necesar. Paradoxal, într-o lume care uita oamenii și descoperea tehnologia, noi am descoperit oamenii și am ignorat, în limitele putinței, tehnologia.

Sigur, foloseam computere, vorbeam la telefon și savuram fructele altor binefaceri ale tehnologiei moderne, dar am descoperit mirosul cernelii pe foaia albă, textura cojilor din lemn când se întâmpla să ascuțim câte un creion, am descoperit că interacțiunea umană, în forma ei cea mai pură, era dată de întâlnirea primordială dintre ochii oamenilor, de atingerile calde atunci când își strângeau mâinile…

Dincolo de zidul tehnologiei, am găsit un univers nou și sincer, plăcut, uman, real și suav. Și, paradoxal, în timp ce lumea folosea tehnologia pentru a deveni tot mai primitivă în comunicare, noi descopeream comunicarea în formele ei cele mai pure, cele mai cuprinzătoare, în care totul era, măcar parțial, ceea ce părea a fi.

[…]

În lumea asta nu trebuia să fiu perfect, nu mi se cerea să fiu nicicum, așa că eram doar un tocilar gras și peltic ce câteodată vorbea în dodii, în rime, ce mereu ascundea sub valurile sufletului său un ocean prea tumultuos și niciodată suficient de superficial pentru a ușor de privit în adâncime…

Iar într-o vreme în care oamenii se afundau în realitatea virtuală pentru a o manipula în avantajul lor, pentru a părea mai buni, descopeream semnificațiile unor cuvinte precum ego sau profunzime.

[…]

Paradoxal, în lungii ani petrecuți în mijlocul celei mai bune tehnologii, am învățat că niciodată un computer nu va gândi pentru tine și că dacă-ți folosești inteligența, computerul ți-o va ascuți, multiplicând-o, cerându-ți, în schimb, un sacrificiu ce ține mai mult de partea visătoare a fiecăruia dintre noi, prețul fiind pierderea sistematică a creativității și înlocuirea acesteia cu o irezistibilă tendință de a clasifica oamenii și obiectele și emoțiile…

Poate de aceea Finn  și cu mine ne înțelegeam atât de bine, pentru că eram la fel de înstrăinați de noi înșine, la fel de schizoizi de cufundarea nemăsurată în tehnologie. Și mai era ceva: iubeam în același fel, laș, trist, în aparență moale ca o iluzie, în sufletele noastre tare precum forța ce ține unit nucleul atomic, cu ale sale particule ce se resping reciproc, iubeam cu setea unui om care niciodată nu va mai putea bea apă, iubeam într-un fel dureros de boem, de parcă înălțarea iubirii ne-ar arăta decăderea în care, în viața de zi cu zi, ne scăldăm ca niște porci în mocirlă..

Poate că, pe undeva, în sinea noastră și noi ne respingeam pe noi înșine, lăsând în suflet arzând flacăra fierbinte a dubiului că cineva ar putea vreodată iubi asemenea construcții schizoide. În fond, dacă noi nu ne iubeam sinele, cine ar putea-o face, și de ce?

Bieții de noi, am trăit atâta timp o viață schizoidă și descentrată, încât pierdusem înțelegerea miracolului iubirii femeiești care depășește limitele rațiunii, confundându-se cu sublimul, cu misterul.

[…]

– Să bem, căci fără iubire nu suntem nimic, nici măcar colbul care se desfășoară în fața noastră!

– Să bem, i-am răspuns, întinzându-i un răcoros pahar de vin roze. Să bem.

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.