Valea liniștii

[Advertorial] […] Drumul asfaltat șerpuia în valea îngustă precum un șarpe ce se târăște spre bârlogul de hibernare, spre ascunzișul tainic de la poalele unui munte misterios și parțial acoperit de ceața umedă a toamnei iar noi, însuflețiți de tovărășia unui prietenos dulău ciobănesc ce a purces a ne însoți pe drum, mergeam spre sat cu rucsacurile în spate, voioși.

Și cântam, nu mai știu ce cântam, dar știu că nu ne era jenă, în acel pustiu, că vocile noastre false ar putea, cumva, deranja pe cineva. Așa că urmam calea asfaltului ce ne purta spre un palat de taină, un fost bastion al unui admirabil comandant militar din timpul Primului Război Mondial, un loc deosebit de retras și de frumos, unic.

[…]

Mergând pe drumul acela, chiar la intrarea în sat am fost întâmpinați de o turmă de oi ce cobora de la stâna de vară pentru a ierna mai la câmpie, așa că întreg drumul și tot vadul de alături era ocupat de oile ce, sperioase, ne priveau circumspect în timp ce noi admiram peisajul acesta pitoresc cu un sat de podiș în care curțile sunt lipite una de cealaltă, au garduri înalte din beton ornat cu piatră și având aere discrete…

Adevărul este că satul acesta rătăcit avea ceva însuflețitor în peisaj și o atmosferă ce reverbera frumos a natură, a tradiție, a obiceiuri frumoase și a amabilitate naturală așa că, trecând pe lângă casele curate și îngrijite, cu ajutorul tehnologiei moderne de ghidare prin hărți digitale și GPS, am ajuns la poarta palatului, în speță o vilă cochetă doar cu parter, construită în stilul arhitectonic al finelor secolului al nouăsprezecelea și vopsită într-un verde șters, având o nuanță ca frunza de iederă și cu tocurile tâmplăriei vopsite într-un maro pământiu.

Un plafon de viță de vie acoperea cea mai mare parte a curții dinspre drum, pe acoperișul înclinat îmbinându-se cu iedera stufoasă ce acoperea pereții casei, dând senzația stranie și reconfortantă că ne-am afla sub un fel de mare verde, curtea fiind atât de ispititoare încât am pus deoparte bagajele și ne-am așezat la o masă, umbrită și ea, iar gazda, un bătrân jovial și cult, a început să ne povestească istoria ciudată a locului.

În timp ce Moș Ion, că așa-l chema, ne povestea despre comandantul care iubea vara dar ura soarele, precum în poveștile populare scandinave, preferând să stea la umbră și ascunzându-și traiul și vătraiul în umbră, Finn începuse a face fotografii acestui loc parcă ireal, căci de jur împrejurul mesei de piatră cu scaune de lemn tapițate cu împletitură maro erau ghivece cu flori multicolore, probabil un soi de orhidee obișnuite cu umbra, așezate circular în iarba încă fragedă ce, din cauza umbrei, nu apucase a se arde sub canicula verii ce a trecut.

Acolo, preț de mai multe ore, am început a depăna taine și a cunoaște mistere, oameni și idei noi, într-o tihnă zdrobită, doar pe alocuri, de hohotele noastre de râs, în timp ce povesteam vrute și nevrute, la un prânz frugal însoțit de un pahar de must și o cană de vin tulburel și proaspăt.

[…]

Mergând pe poteca din spatele curții largi ce conținea și un petic de mlaștină, parțial acoperită și ea de un pic de viță de vie ce crescuse pe micile valuri de pământ nisipos înconjurat de stufăriș, pe marginea unei bălți, Finn avusese ideea de a ne urca într-o barcă cu vâsle, măcar să vedem cum se simte, așa că ne-am urmat instinctele și am purces în explorare.

Și nu mică ne-a fost surprinderea când am văzut, șerpuind printre firele de trestie și papură, un fel de pitoresc și puțin adânc canal ce părea a urca, prin livadă, spre deal. Așa că, mânați de curiozitatea următoarei descoperiri, am început a vâsli prin canalul îngust și imposibil de frumos, cu vadul de piatră acoperită de mușchi și licheni, canalul fiind și el  acoperit de viță de vie ca și curtea în care am petrecut adineauri, oprindu-ne doar atunci când am ajuns la un îngust stăvilar de piatră care, aveam să aflăm, delimita pescăria conacului în care creștea atât păstrăv indigen cât și păstrăv american, diferit colorat.

De acolo, de la stăvilar, pe la umbra viței de vie, am mers pe o potecă ce, bifurcându-se, ducea fie la conac, fie la un fel de canion scurt, nu cred că mai lung de cincizeci de metri, dar extrem de spectaculos unde, urcând vreo cinci sau șase metri pe niște trepte de lemn  ne-a fost dat să găsim, săpată în stâncă, un fel de piscină naturală expusă la soare și care era alimentată cu apă proaspătă de la un izvor rece ce ieșea direct din stâncă.

Acolo, pe stânca aceea gri aliniată cumva de la est la vest și pătată cu dungi colorate de ploaie și eroziune, ne-am făcut, cum ar veni, “cartierul general”, șezând în apa curată și puțin adâncă, nu mai mult de o jumătate de metru, albastră precum cerul de deasupra, savurând câte un șpriț și filozofând despre tot și toate.

[…]

În univers, spuneam noi, este plin de locuri magice și fermecătoare, și nu poți, la drept vorbind, să le vezi pe toate, dar este important să păstrezi în tine, cu tine, o parte din fiecare loc magic și deosebit care ți-a fost relevat, este important să poți să explorezi acele locuri și să poți să te simți în siguranță, mereu, oriunde.

Iar Finn, parcă cuprins de o febră de colecționare a amintirilor, începuse a fotografia și filma tot acest paradis frânt cu al său telefon iPhone 4S, din rețeaua Vodafone, de care nu se mai despărțea și cu care, îmi spunea râzând și privindu-mă fericit, zâmbind larg, își găsise mijlocul perfect prin care să le împărtășească celor dragi din miracolul explorării acestei noi frânturi de univers de o frumusețe indescriptibilă.

[…]

De fapt, gestul meu de a scrie despre frumusețile acestea ascunse este puțin barbar, puțin profan și oarecum incorect, căci nu există să absorbi în tine atâta frumusețe și să nu o împărtășești printr-o fotografie care mie, astăzi, îmi lipsește, neavând așa un telefon și pe care, negreșit, mi l-aș dori, pentru a-i oferi lumină și culoare și mister universului acestuia despre care astăzi nu pot decât să scriu.

[…]

Pentru concursul BlogalInitiative.

2 Comentarii

  1. Mihai Todor 12 noiembrie 2011 la 18:19 - Raspunde

    Te pomeni că renunți la minunatul tău telefon pentru un iPhone 😛

Dă-i un răspuns lui Robin Molnar Anuleaza raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.