Dumnezeu să te ierte, criminalule!

Știți ce mă revoltă? Faptul că nu ne pasă de oamenii pe care nu-i cunoaștem. Nu ne pasă decât de cunoscuții noștri și, oricât de odioase ar fi faptele lor, ne gândim în primul rând la ei, sau doar la ei, nu la victime. Asta mă înfurie. Asta mă revoltă.

Mă mai revoltă, desigur, faptul că cerem pedepsirea criminalilor, nu corecția lor.

Mă revoltă că într-o crimă vorbim întâi despre criminal și ne gândim “Să-l ierte dumniezo!”, nu despre victime.

Mă revoltă că oamenii nu văd mai departe de “Să-l ierte dumnezeu”, nu văd drama familiei victimelor, nu văd sângele, nu văd groaza șoferului-victimă când a realizat că este vânat și că nu mai poate face nimic pentru pasageri.

Mă revoltă că, în clipele de dinainte de impact, criminalul simțea o eliberare orgasmică, în timp ce victimele sale își așteptau panicate neașteptatul sfârșit.

Mă revoltă că prietenii și apropiații criminalului n-au înțeles nimic din drama asta.

Mă revoltă că prietenii și apropiații criminalului văd în primul rând moartea, nu crima, văd liniștea, nu moartea violentă a unor oameni nevinovați.

Mă revoltă că prietenii și apropiații dau vina pe fată că n-a vrut să mai stea alături de un monstru!

Mă revoltă că prietenii și apropiații nu l-au văzut pe criminal ca pe un monstru, n-au văzut hăul care s-a deschis în fața lor sau, dacă l-au văzut, n-au avut nici curajul, nici dragostea de a se uita înapoi în hău!

Mă revoltă regretele tardive față de deces, nu față de crimă.

Mă revoltă neputința victimelor în fața călăului.

Mă revoltă că George Dumitru și-a dorit moartea, dar nu și-a dorit-o demn, să moară singur.

Mă revoltă că George Dumitru și-a dorit o moarte lașă, care să sfâșie niște trupuri nevinovate și să amplifice un ecou al vidului pe care apropiații lui nu l-au putut disipa.

Mă revoltă că sinuciderea a degenerat în crimă!

Sunt de acord că orice om trebuie să-și poată decide clipa morții, dar nu sunt de acord ca cineva să decidă asta pentru alții.

Și mă revoltă că George Dumitru nu și-a văzut victimele ca pe niște oameni, ci ca pe un mijloc propice pentru un gest odios. Pentru că George Dumitru n-a vrut doar sinucidere, ci crimă concomitentă c-o sinucidere.

Și mă revoltă faptul că apropiații săi, în loc să înțeleagă că George Dumitru a fost un monstru, pentru că și monștrii pot să aibă calități, consideră că acesta a fost împins să facă acest gest, ca și cum o dramoletă banală ar putea cauza atâta suferință.

La vârsta aceea, chiar și la altele mai înaintate, despărțirile sunt mai de grabă regula, decât excepția. De aceea, nimic nu justifică nimic din ceea ce s-a întâmplat. Or, și asta mă revoltă, că smintiții caută o cauză externă sursei de suferință…

Dacă George Dumitru îi strangula pe copii era mai neom? Dacă le tăia câte o mână la victime și le lăsa să sângereze până la moarte era mai om? Sau tot așa spuneam, că să-l ierte omul invizibil din cer?

Revoltător, după cum spuneam!

2 Comentarii

  1. Alina M 29 septembrie 2014 la 19:42 - Raspunde

    Sigur că femeia era de vină! Trebuia să rămână cu el până când o omora în bătaie sau cu un glonț la locul de muncă.

    • Robin Molnar 30 septembrie 2014 la 22:11 - Raspunde

      Sau o lega, o băga în portbagaj și gonea cu ea spre moarte…

Dă-i un răspuns lui Robin Molnar Anuleaza raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.