O femeie vine să exemplifice afirmația mea că prostia nu se dezminte. Aceasta trăia cu un spaniol care a abuzat și violat timp de două luni și în mod sistematic o fată de treisprezece ani.

Fiindcă îl căuta poliția pentru a-l trimite la „academie” vreo nouă ani, acesta a dispărut și a apărut prin România, unde s-a lipit de o femeie cu care a fugit în lume la Uricani, care femeie i-a făcut și un copil.

No, familia femeii era îngrijorată, că nu mai știa nimic de ea de câteva luni, după care pe YouTube au văzut ceva emisiune cu victima violatorului, lucru care i-a îngrijorat până peste poate, așa că s-au adresat autorităților române care l-au reperat pe violator în doar câteva zile.

Toate bune și frumoase, doar că femeia cu pricina nu mai vrea să vorbească cu familia ei. De proastă, dacă mă întrebați pe mine. Deci proastă, proastă, nu așa, proastă de bubuie. Proastă cu spume.

În primul rând, cât de proastă trebuie să fii să fugi în lume cu un om pe care nu-l cunoști? Apoi, cât de proastă să fii să-i faci un copil unui om pe care nu-l cunoști prea bine? Dacă tatăl lui este un nenorocit căutat de poliție și copilul va crește fără tată? Apoi, cât de proastă să fii să te îndepărtezi de familie și să nu mai vrei să îi vezi, ei fiind singurii oameni care te iubesc sincer și necondiționat? Și cât de proastă să fii să vezi condamnarea spaniolă și să nu o crezi? Și cât de proastă să fii să vezi emisiunea și declarațiile victimei și să nu crezi?

Spuneți și voi, cât de proastă poate să fie? Pe bune, îmi permit să spun că femeia suferă de prostie agravată în formă continuată. Io înțeleg că dragostea e oarbă, dar nu e și tâmpită!