Nu sunt șef. La mine în familie avem puțini șefi, probabil și ăia prin alianță. Dar, căci aici este un mare dar, nu avem șefi parveniți în familie. Să vedeți ce nervi am făcut azi la masă, la un restaurant.

Cum să spun? La restaurant e ca în parc sau ca într-o cârciumă: de obicei vine lume felurită. Bun, dar azi a venit la restaurant un grup de muncitori la drumuri și poduri, cu un mare și respectat șef. Un șef parvenit, adică.

În primul rând, îl dădea de gol faptul că toată lumea îl striga după funcție, nu după nume, prenume sau poreclă, doar n-o să se coboare dumnealui de pe piedestalul înălțimii funcției la genunchiul broaștei spețelor umane cu care se însoțea.

Apoi, era cel mai beat dintre toți. Dacă n-ar fi fost un șef parvenit, ar fi știut că un șef adevărat nu renunță la demnitatea impusă de funcție nici măcar (sau în special) în prezența alcoolului, la fel cum un om normal nu renunță la beneficiile conștienței la un pahar de alcool. Când ești șef nu se cade să fii și transportabil decât, eventual, când de faci muci alături de alți șefi.

Este o chestie de etichetă, dacă vreți.

Apoi, un șef parvenit se vede de la o poștă. Să zicem că grupul de petrecăreți o dă în apucături animalice pentru că, na, liderul face parte din orchestra de cameră și, deci, cântă pe sub masă o partitură din cină. Cine este, în acest caz, masculul alfa? Unde este șeful care să impună o minimă limită a decenței? Un șef parvenit va fi mereu unul dintre băieți, doar că un pic mai umflat în burtă și în ego, pe când un lider natural va fi garantul păstrării unei limite decente în toate.

– Și este o mare diferență, bă țărane!

Asta ca să i-o spun unuia de era să rupă o ușă din lemn masiv de parcă era din carton.