Ne plimbam agale de mână, la pas lejer, sub soarele blând al sfârşitului de Mai, iar briza calmă şi înviorătoare a mării se juca în părul tău încă rebel, încă frumos. Printre dunele ce duceau spre plaja golfuleţului nostru ascuns, cărare mărginită de scaieţi şi alte tufe cu spini lăsate acolo parcă pentru a nu ne abate de la ea, printre ierburile înalte şi nisipul fin, pe lângă salcia ce creştea lângă iluzia unei bălţi, noi eram fericiţi.

Îmi zâmbeai în gesturi calde şi largi, aproape copilăreşti, povestindu-mi despre tot felul de nimicuri, la fel cum, câteodată, îmi împărtăşeai tot felul de dileme complicate de-ale tale. Ai ştiut mereu să îţi complici viaţa, pe care, paradoxal, o duceai într-un mod mai de grabă simplu. Paradoxal, erai de o simplitate complicată.

Privindu-ţi frumuseţea dureroasă sub cerul de un albastru blând am avut revelaţia dorinţei infinite, sfărâmată, însă, de gelozie, la fel cum unii nori încă-şi aruncau umbra rece peste câmpia ce se întindea înspre vest, întreruptă ocazional de nişte mici vârfuri stâncoase, ca nişte piese de şah asezate la întâmplare de un jucător nebun şi orb. Cum este posibil, o, Divinitate, să cerni atât frumos tulburător în jurul meu iar în mine să nu prindă mugur nicio speranţă? mă întrebam.

Păşeam pe nisipul alb, presărat cu tot felul de scoici ascuţite, iar urmele noastre, ca într-un fel de joc magic, se confundau. Ca într-un fel de blestem noi ne confundam, uneori cu marea, alteori cu cerul şi, ocazional, cu nispul cel mai mărunt, dus cel mai adesa de val spre nişte depărtări neştiute de nimeni. Mă întreb de multe ori ce fel de joc al Divinităţii este acesta în care ţi se oferă altarul fericirii fără, însă, a ţi se oferi şi harta către el, pentru că noi păşeam veseli spre un necunoscut ce mi-e teamă că va fi prea dureros, ca şi cum ai simţi nevoia să alergi dar nu te-ai opri nici măcar când ai ajunge într-un desiş plin de spini, cum cresc, prea ades, pe dealurile şi câmpiile toride.

Am intrat în apa călduţă, până la glezne, păşind atent, ca nu cumva să ne fure valul. Paradoxal, ceva în mine dorea să fie furat de val şi, fără a şti să înot, cu tine nu îmi era teamă, de parcă tu ai putea controla natura însăşi. Nu ţi-am spus asta, ca să nu crezi că devii vreo obsesie. Nu este, la fel cum nici marea nu este mereu la fel, la fel cum nici lumina zilei nu este la fel, la fel ca oricare alte lucruri care sunt efemere şi care există doar pentru o clipă zmulsă din univers de un ochi însetat. Mă gândeam atunci, în pustietatea care ne îmbălsăma pe amândoi, că tu eşti ca şi marea, uneori mai caldă, ateori mai rece, uneori mai calmă, alteori furibundă în pasiunea ta, însă mereu acolo, mereu primitoare pentru nebunul care vrea să se scalde.

Îmi era sete.