Căci am venit să despart fiul de tatăl său…

Salut!

Intotdeauna am citit cu interes povestirile de viata ale ateilor, prezentate pe pagina ta. Recunosc, multe lucruri mi se pareau exagerate, chiar si ireale. Vina mea. Se pare ca acum eu traiesc una dintre acele intamplari ce ai crede ca doar in Evul Mediu ar fi putut avea loc, ci nu in lumea civilizata, in secolul in care accesul la informatii este mai usor ca oricand.

Am 17 ani, sunt de sex masculin si locuiesc intr-un sat care se afla la o distanta de 20 de km de primul oras. Este un sat predominat de crestini, aici nelocuind nicio persoana de alta religie sau fara religie. Cum era si “normal”, si eu am fost crescut in spiritul cre(s)tinismului, fiind -practic- indoctrinat de mic.

Duminicile de la biserica mi se pareau un lucru firesc, rugaciunea din fiecare seara la fel. Cand luam note mari la teste, sau orice mica reusita aveam, o atribuiam lui d-zeu. Practic, facea parte din viata mea.

Ei bine, toate aceste lucruri s-au schimbat cand am ajuns la liceu. Intrasem cu o medie destul de mare (9,66) la sectia “filologie”. Prima ora de geografie, in care ni s-a predat teoria Big Bang a fost ca si un soc pt. mine. Ba chiar am ridicat mana si am intrebat-o pe profesoara mea: “Cum ramane cu d-zeu?”. Raspunsul ei a fost: “Sunt doua teorii, cea biblica si cea stiintifica. Eu v-o predau pe aceasta deoarece asta e in programa.” Am fost pur si simplu socat de ceea ce am auzit.

Ce se intampla cu d-zeuu’ meu?

Pana in clasa a IX-a citisem cateva carti de J. Verne si Daniel Defoe – cat si cele cerute de programa scolara. Evident, primul lucru pe care l-am facut dupa ora de geografie a fost sa ma interesez de ceea ce se numea “Big Bang-ul” (ceea ce ne predase profesoara era o pagina de caiet de geografie). Evident, au urmat orele de biologie, in care am descoperit genele, cromozomii si alte lucruri esentiale pe care un om cultivat trebuie sa le stie din biologie. (subiect prezent si in clasele V-VIII, doar ca invatamantul la sat este foarte slab).

Asa ca, ceea ce era si normal, am inceput sa ma documentez. Am descoperit blogurile care trateaza tema religiei si a ignorantei pe care o raspandeste. Mai mult, au urmat cartile citite (vreo 90 de romane 12 luni), timp in care vedeam din ce in ce mai putin influenta lui d-zeu asupra lumii acestea.

Ce-i drept, la sfarsitul clasei a IX-a eram un agnostic-ateu (spun asta deoarece acei 15 ani in care am crezut ca d-zeu e real si-au lasat amprenta) decis dar nedeclarat. Aici au aparut primele probleme. Mersul la biserica, un lucru ce mi se parea normal, acum era pur si simplu de neconceput.

Tot ceea ce vedeam in fiecare duminica erau 60-70 de oameni (cea mai mare parte peste 60 de ani), care de cele multi adormeau pe scaune. Oricum, intr-o duminica s-a produs ruptura: trebuia sa merg la biserica. In fata acestei situatii, am avut proasta inspiratie de a spune: “Chiar ii necesar? D-zeu oricum nu exista.”

Nu pot sa spun decat ca ceea ce a urmat a fost de neimaginat.

Tatal meu, care mi se parea normal-pana in momentul respectiv, a “erupt” pur si simplu. A inceput sa imi spuna lucruri pur si simplu stupide, in timp ce altele erau mai infricosatoare chiar decat “Apocalipsa” sf. Ion). Sa nu spun ca au urmat sute de predici, ba chiar m-a trimis la preotu’ satului, sa vorbesc cu el.

Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, deoarece argumentele pe care le aducea el au fost de mult combatute (acum in Cugetarile Pietrei).

Povestea a continuat. Nu stiu de unde, da’ s-a raspandit vestea in sat cum ca eu n-as crede in d-zeu, ba chiar ca as fi posedat de diavol .

Ei bine, au trecut 2 ani de atunci si consecintele unui sat dominat de prostie si de “vorba preotului” inca se mai vad. Au trecut doi ani de cand a inceput acuzarea mea. De atunci sunt obligat sa merg in fiecare duminica la biserica, sa ma rog inainte de culcare (tatal sta langa mine pana zic cele 2 rugaciuni) si deseori inaintea mesei.

Paharul s-a umplut acum foarte putin timp (1 zi). Citind Codul lui Da Vinci, tatal meu vine langa mine si imi spune:

“De azi nu mai citesti nicio carte, nici nu mai atingi computerul (de fapt a zis calculatorul). De azi te rogi dimineata, la pranz, si seara. Nu vreau sa merg pe drum si sa fiu intrebat: “Da’ ce-a patit copilu’ tau de nu mai crede? Asa l-ai educat?” Cat timp ramai in casa asta, faci cum zic eu si crezi in ce zic eu, nu in dracii tai.”.

Lucrurile nu m-au deranjat atat de mult, deoarece sunt o persoana optimista si cat se poate de realista, iar de cand am scapat de lanturile religiei, viata mea a luat cea mai buna intorsatura posibila. Acum, nu stiu ce va urma, deoarece cartile erau unul dintre refugiile mele.

Ei, prieteni, agnostici, atei, asta e povestea mea, pana in momentul de fata.

Mai mult, ironia face lucrurile chiar mai deranjante – crestinii au fost persecutati pt. ca ei credeau timp de sute de ani, iar eu patesc acelasi lucru pt. ca nu cred. Imi pare rau ca nu am putut folosi diacriticele, dar am fost presat de timp.

Acum, ce va intreb pe voi:

Ce solutii am? Ce as putea face? Cum pot reactiona unei astfel de situatii?

De pe Facebook

Mie, mi se pare că-i cam așa:

Exigenţele urmării lui Isus
(Lc 12,51-53; 14,26-27)
34 Să nu credeţi că am venit să aduc pace pe pământ. Nu am venit să aduc pace, ci sabie. 35 Căci am venit să despart
fiul g de tatăl său
fiica de mama sa,
nora de soacra sa,

36     iar duşmanii omului vor fi cei din casa lui.
37 Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine. 38 Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează, nu este vrednic de mine. 39 Cine ţine la viaţă h, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi.

9 Comentarii

  1. Dusmanul 21 mai 2013 la 20:44 - Raspunde

    Alta data sa te mai manance’n cur sa mai zici ca nu exista Dumezeu. Mai ales la tara. Mergi pe burta si-ti vezi de treaba ta 🙂

    • Robin Molnar 21 mai 2013 la 20:46 - Raspunde

      Junioru’ e tânăr și are doar vreo șaptesprezece ani.

  2. dojo 21 mai 2013 la 22:35 - Raspunde

    Il ‘gaseste’ din nou (ce minune) pe dumnezeu si merge, vorba Dusmanului, pe burta. Asa scapa de inerdictii si-si vede de viata lui. Nu moare, daca merge la biserica si mormaie o rugaciune, in rand cu ‘lumea’.

    • Robin Molnar 22 mai 2013 la 09:12 - Raspunde

      Ah, acum am înțeles, îl “găsește” și merge pe burtă, că-i apa mică.

  3. Cronicarul 22 mai 2013 la 08:35 - Raspunde

    Gura satului si a popii la tara is sfinte, dupa ele se ghideaza taranul, isi creste copiii si trece prin viata. Trist, dar adevarat.
    @Dojo Nu moare daca merge la biserica, dar daca tacsu’ il obliga sa faca ceva in care el nu crede si ii aduce argumente demonstrate, el nu trebuie sa “riposteze” cumva?

    • Robin Molnar 22 mai 2013 la 09:13 - Raspunde

      N-ai cum să ripostezi la așa ceva, fără să pierzi excesiv de mult.

  4. dojo 22 mai 2013 la 12:08 - Raspunde

    Cronicarul, daca ta-su e atat de cretin incat sa ii bage niste limite absolut idioate, nu ai ce rationa cu el. Cu habotnicii nu ai ce sa discuti, ca iesi in minus. Tot satul e crestin, pentru ei asta micu e antichristul. Decat sa isi arda total orice sanse de a trai aprox. normal, face cum fac ei. Ceea ce are in cap nu-i scoate nimeni, trebuie doar sa invete sa taca din gura.

    Si, normal, pasul cel mare este sa plece din cotetul ala si sa intre intr-un oras, unde ideile sale nu-l vor mai face persona non grata. Si eu am rubedenii habotnice si nu stau sa despic firul in patru, sa le explic ce boi sunt ca au ideile pe care le eu. Fac si io cruce, si-mi vad de ale mele 😉

  5. ex-silentio 22 mai 2013 la 14:25 - Raspunde

    Știi vorba aia… te faci frate cu dracu’ până treci puntea. Din punctul meu de vedere nu prea are altă soluție.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.