Nu cred că am vorbit, suficient de recent, despre condiția umană a omului post-modern, iar mie îmi pare că supraomul lui Nietzsche a devenit un fel de sub-uman penibil.

Spune-mi în cel fel îți exprimi ego-ul, ca să știu cărei specii îi faci parte, îmi spune conștiința și instinctul rațional (ce paradox frumos!), spune-mi ce valori ai pentru a ști în ce trib te găsești, spune-mi ce părere ai despre comunitate pentru a ști cum vezi omul…

Vedeți voi? Oamenii au uitat că orice carte citită înseamnă putere, înseamnă un leu în plus la salariu în viitor, înseamnă o țeapă luată în minus, că orice oră de școală valorează, peste ani, cât o sută de ore de muncă, lumea a uitat că demnitatea și generozitatea nu țin de clase sociale, de educație sau de genetică…

Dar, înainte de toate, omul post-modern a uitat să fie om.

Cred că condiția umană a decăzut, a degenerat, în momentul în care oamenii nu s-au mai identificat cu Homo Sapiens Sapiens, ci cu niște entități metafizice intitulate „individualul eu”. Iar „individualul eu”, nefiind om, nu este capabil de iubire ci, precum un verb, este capabil doar de conjugare.

„Noi”, astfel, a devenit „eul din noi”, iar „voi” a devenit „eul fără mine”, cum frumos spunea, într-o frumoasă poezie, Iv cel Naiv:

„Singurătatea-i o cămilă lângă nici o cămilă”

Se observă, de mai sus, că „ea” a devenit un „eu fără mine”, adică un fel de voi, iar „ei”, respectiv „ele”, a devenit „eul fără mine”, adică tot un soi de „voi”, iar ceea ce încerc să evidențiez aici este însingurarea la care s-a ajuns.

Este fie „eul meu interior”, fie „eul exterior fără mine”.

Paradoxul face ca, din cauza vieții moderne și a educației, în fiecare dintre noi să apară o ruptură între „eul meu interior”, cel care simt că sunt, și „eul meu exterior”, cel care lumea vrea să fiu, iar în acest caz, mi-e teamă, „eu” sunt linia punctată și ipotetică ce unește „eul meu interior” de „eul meu exterior”, elementele a două mulțimi nevide.

Tu cine ești?